Arhive din June, 2009
Julian Barnes – Scrisori de la Londra
On June 04, 2009 in Literatura contemporana
Julian Barnes este unul dintre cei mai renumiti scriitori contemporani britanici, recunoasterea valorii acestui scriitor infaptuindu-se prin decernarea a numeroase premii, pentru scrieri cum sunt Papagalul lui Flaubert sau Metroland, dar si prin titlurile acordate de statul francez, in 1998 titlul de Chevalier des Arts et des Lettres (in acelasi an apare romanul Anglia, Anglia) si in 2004 titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. Printre operele lui Julian Barnes aparute la Nemira in colectia Babel se pot enumera, pe langa Scrisori de la Londra, multe carti cu o valoare literara ridicata, precum Cafe au lait, Tour de France, Arthur & George s.a.m.d.
Scrisori de la Londra reprezinta o colectie de eseuri si articole, realiste si amuzante totodata, despre trasaturile specifice societatii britanice, in ansamblul ei, vizand nu doar istoria, ci si prezentul politic, economic sau cultural al natiunii care formeaza Regatul Unit. Printre “capitole” intalnim titluri spumoase, cum ar fi Fals!, Doamna Thatcher descopera ca lumea e anapoda, John Major face o gluma, Ambuteiaj la palatul Buckingham, Ministrul de finante cumpara niste sticle cu vin rosu, Broscoiule! Broscoiule! Broscoiule!, Stang-drept, stang-drept: Tony Blair intra in scena, alaturi de altele cel putin la fel de savuroase si captivante din punctul de vedere al cititorului.
In orice caz, Julian Barnes nu dezamageste deloc pasionatii de o lectura in care satira, umorul si pe alocuri ironia sunt la ele acasa, Scrisori de la Londra fiind o carte care nu duce lipsa de elementele atractive ale stilului dezvoltat de Barnes, iar rafinamentul si subtilitatea glumitelor insirate, plus portretizarea unor personalitati politice, prin punctarea mai ales a slabiciunilor si defectelor, asigura un adevarat deliciu pentru oricare cititor. Stilul satiric-pamfletar, garnisit cu umor si ironie, are totusi un realism aparte, posibil chiar si rol moralizator, tintele fiind in general politicienii si cei care detin controlul economiei, oamenii cu bani, aceste categorii sociale avand o importanta covarsitoare in bunul mers al unei societati. De aceea ni se mentioneaza si capacitatile sau studiile avute de politicieni precum John Major, sau afaceristi ca Mohamed Al-Fayed, pentru a vedea ca puterea politica sau economica inseamna un pericol, atunci cand cei care fac regulile jocului, cum se spune, sunt persoane iresponsabile, escroci sau conducatori interesati doar de binele lor, nu si de cel al votantilor, problemele alegatorilor sau ale intregii populatii reprezentand punctele principale de interes, in mod normal, ale politicianului. Lupta politica dusa de sustinatorii doamnei Margaret Thatcher, prim-ministru vreme de peste 11 ani, incepand cu 1979, impotriva opozantilor acesteia, este prezentata intr-un mod savuros, alaturi de caracterizarea succinta a partidelor principale, cel Conservator si cel Laburist, din care fac parte si unii membrii care amintesc oarecum de spatiul dambovitean, John Major, deja mentionat, Douglas Hurd, Cyril Townsend, Nicholas Ridley, Michael Heseltine etc.. Bineinteles, pe langa politica, Julian Barnes analizeaza cu umor si obiectivitate, pe cat posibil, si alte aspecte – ale culturii, economiei sau traditiilor Marii Britanii.
Umorul prezent aproape la fiecare pagina este cat se poate de evident in capitolul Ambuteiaj la palatul Buckingham:
“Regina-mama. Numarul unu al familiei regale. Bunicuta favorita a natiunii. Binevoitoare, surazatoare, profesionista; poarta chiar la o varsta inaintata haine in culori pastelate.
Regina. Populara, respectata, se considera ca “isi face treaba bine”. Suspectata ca are un simt secret al umorului.[…]
Ducele de Edinburgh. Nici prea iubit, nici detestat in mod excesiv.[…]
Printesa Margaret. Mult mai putin prezenta in lumina reflectoarelor in zilele noastre.[…] In prezent o figura neutra. Fara doar si poate foarte apreciata de industria tutunului.
Printul Charles. Provoaca reactii ambivalente. De mult nu mai e baietandrul stangaci cu urechi clapauge care canta la violoncel.[…] Sustine agricultura ecologica, vorbeste cu plantele, detesta arhitectura moderna […] Un fel de animal ciudat, umanizat de dragul natiunii prin casatoria cu Diana.
Printesa Di. Printesa de basm, feciorelnica, dulce. Se descria frecvent in primele interviuri drept “proasta ca noaptea”.[…]
Printesa Anne. Detestata mult timp, perceputa ca aroganta.[…] A fost casatorita cu capitanul Mark Phillips, cunoscut sub numele de Fog, pentru ca avea o minte cam incetosata.[…] Perceputa in prezent ca o femeie matura, harnica si independenta.[…]
Ducele de York si Fergie. Porecliti fie ducele si ducesa de Yob […], fie, din cauza suficientei lor dolofane, ducele si ducesa de Pork. Si-au construit o casa mare si vulgara in stilul unei ferme americane. El, ofiter de marina care isi petrece timpul in fata televizorului; ea, entuziasta profitoare a avantajelor conferite de regalitate : […] Populari pentru scurt timp dupa casatorie, cei doi traiesc acum separat, iar stima britanicilor pentru ei a scazut mult.
Printul Edward. Cea mai tanara odrasla, dar atins deja de calvitie.[…]
Ducele de Kent (varul reginei). Francmason. Recent fotografiat cu sort la brau. Nu se cunosc prea multe alte lucruri despre el.
Ducesa de Kent. Sotia celui de mai sus.[…] Apare in public doar in timpul turneului de tenis de la Wimbledon.”
Autorul numeste personalitatile respective din familia regala drept “aceste dramatis personae atat de pestrite” In acelasi capitol apare si numele Camillei Parker-Bowles, adversara printesei Diana, care urmarea oportunitatea de a intra in familia regala, printr-o relatie cu printul Charles. Ni se mai prezinta in alte capitole gafa sau gafele facute de Norman Lamont, ministru de finante, scandarile contra lui Francois Mitterand (Broscoiule ! Broscoiule ! Broscoiule !) in 1986 la Canterbury, atunci cand se dorea semnarea, impreuna cu Margaret Thatcher, a acordului privind Tunelul de sub Canalul Manecii, reprezentantul francez fiind chiar ‘atacat’ cu oua de multimea care-si exprima nemultumirile, plus multe momente si intamplari cu oarecare haz, din timpul mandatului de prim-ministru al doamnei Thatcher sau din perioada urmatoare.
Pentru a trage o concluzie, aceasta colectie de eseuri merita citita de oricine, talentul si harul de povestitor al lui Barnes lasand din nou cititorul satisfacut de calitatea scrierii, iar umorul, ironia sau sarcasmul fin, cu rol de morala sau pilda graitoare asupra trasaturilor nedorite la un politician sau conducator responsabil de destinul unei natiuni, societati etc. fac inca o data dovada stilului maiastru si inconfundabil al lui Julian Barnes. Astfel ca la finalul lecturii poti intelege pe deplin, zic eu, aprecierile urmatoare: “Nu exista un spectacol mai amuzant despre Anglia contemporana.” (Jeremy Paxman) sau “O splendida colectie de eseuri, o privire lucida, dar plina de umor asupra politicii, istoriei si societatii britanice.” (Wall Street Journal). Asadar nu ar trebui sa ratezi Scrisori de la Londra, deoarece in mod sigur vei aprecia umorul britanic de calitate si valoarea pe care stilul rafinat marca Julian Barnes o da scrierilor acestui “Cavaler al Artelor si Literelor”.
Alexandru Trandafir
[ratings]
Philip Zimbardo – Efectul Lucifer
On June 03, 2009 in Eseu
Luaţi o mână de studenţi, vârâţi-i într-un spaţiu amenajat după chipul unei închisori şi împărţiţi-i în două grupe: deţinuţi şi gardieni. Lăsaţi-i să se acomodeze cu noile roluri şi veţi vedea că în doar câteva zile vor deveni cei mai feroce gardieni, respectiv cei mai resemnaţi deţinuţi. Demonstraţia a fost realizată pe viu în anii ’70 de către Philip Zimbardo, actualmente profesor emerit de psihologie la Universitatea Stanford. Experimentul condus acum 30 de ani de psihologul american a devenit celebru, făcând parte din bibliografia facultăţilor umaniste. În 2007, Zimbardo a revenit asupra experimentului, interpretându-l din perspectiva mai noului caz de la închisoarea de la Abu Ghraib, unde gardienii americani şi-au supus deţinuţii celor mai teribile torturi şi umilinţe, surprinzându-le inclusiv cu aparatul foto.
Pornind de la cele două cazuri, Zimbardo a publicat acum doi ani un consistent volum de 800 de pagini, tradus de curând în română sub titlul Efectul Lucifer. De la experimentul concentraţionar Stanford la Abu Ghraib. Volumul a fost tradus pentru Editura Nemira de Roxana Melnicu şi Dana Verescu. Aşa cum o spune şi titlul, tema de bază a cărţii priveşte căderea în păcat sau, dacă vreţi, tentaţia răului. Este vorba despre “transformările oamenilor buni, obişnuiţi, în făptaşi ai răului, ca răspuns la influenţa corozivă a mediului”, ne avertizează autorul în Cuvântul înainte al volumului Efectul Lucifer. Scrisă într-un ritm alert, care alternează stilul povestirii cu cel al analizei de psihologie socială, cartea dedică pagini bune descrierii fazelor experimentului închisorii amenajate într-unul din sediile facultăţii de psihologie de la Stanford. Folosind jurnalul de observare, dar şi transcrieri de pe casetele video, Zimbardo îşi aminteşte cum a selectat câteva zeci de studenţi, propunându-le să devină pentru două săptămâni subiecţii unui teribil experiment. Jumătate dintre aceştia urmau să devină gardieni, cealaltă jumătate primind rolul de deţinuţi. Totul, pentru a studia cum funcţionează relaţiile de putere, supunere şi legitimare în contextul încarcerării.
În prima şi cea de-a doua zi, subiecţii nu-şi iau în serios rolurile, conştienţi fiind că totul e o simulare. Curios e faptul că, după trei-patru zile, lucrurile iau o altă turnură. Gardienii devin neaşteptat de violenţi şi de ameninţători, iar studenţii încarceraţi se revoltă la început, după care se resemnează, privind încarcerarea ca pe o fatalitate reală şi căzând eventual în depresie. “Poate că eram un subiect în experimentul lui Zimbardo şi poate că eram plătit, dar, la naiba, eram un deţinut. Eram cu adevărat un deţinut”, rememorează unul dintre studenţi, citat în Efectul Lucifer. Resemnarea şi supunerea merg în paralel cu schimbarea în rău a comportamentului presupuşilor paznici. Grăitoare este mărturisirea unuia dintre studenţii care şi-au asumat cu trup şi suflet rolul de gardian: “După ce îmbarci o uniformă şi ţi se dă un rol, vreau să spun o slujbă, şi ţi se spune că sarcina ta e să-i ţii sub control pe aceşti oameni, nu mai eşti, cu siguranţă, aceeaşi persoană care erai în haine civile. Chiar devii acea persoană după ce îmbarci uniforma kaki, îţi pui ochelarii, iei bastonul şi joci rolul”. Experimentul a fost întrerupt după o săptămână, pentru că evenimentele culminaseră deja în violenţe semnificative.
Concluzia trasă de Zimbardo este amară, mai ales pentru cei care îşi închipuie că sunt invulnerabili la rău. Psihologul nu crede că suntem nici buni, nici răi de la natură. El este însă de părere că “cei mai mulţi dintre noi suferă transformări semnificative de caracter atunci când sunt prinşi în creuzetul forţelor sociale (…) Genocidul şi atrocităţile comise în Bosnia, Kosovo, Rwanda, Burundi şi recent în regiunea Darful din Sudan oferă dovezi puternice pentru faptul că oamenii renunţă la umanitatea şi la compasiunea lor în faţa puterii sociale şi a ideologiilor abstracte de cucerire şi securitate naţională”. Experimentul de la Stanford e completat cu alte analize referitoare la torturile din închisorile americane sau la cazuri tragice din cel de-al doilea război mondial.
Finalitatea volumului Efectul Lucifer este în cele din urmă morală: sistemul ne poate “convinge” să facem rău, însă dacă devenim conştienţi de resorturile sale, ne putem apăra de ispita răului, crede Zimbardo. Finalul cărţii sale se transformă într-un insolit “program în zece paşi pentru a rezista influenţelor nedorite”. Nu vom intra în amănunte, ci vom sublinia doar cât de important este ca fiecare să-şi păstreze distanţa şi gândirea critică şi să nu cadă pradă conformismului, fricii sau stereotipurilor negative. Acestea sunt condiţiile care definesc noul erou, eroul de zi cu zi. “Eroismul constă în abilitatea de a rezista forţelor situaţionale puternice care îi prind cu uşurinţă în capcană pe ce mai mulţi oameni”, conchide Zimbardo în volumul Efectul Lucifer.
Victor Popescu
Recenzie prezentata de Victor Popescu
in cadrul emisiunii “Dosarele Psi”,
emisa pe 25 aprilie la
Radio Romania Cultural
Dan Simmons – Hyperion
On June 01, 2009 in SF
Dan Simmons, Hyperion. Roman distins cu premiile Hugo, Locus in 1990 si cu premiul Seiun in 1995.
Hyperion, de Dan Simmons, este incontestabil o capodopera a genului SF. Avand la baza opera si viata poetului John Keats si o structura asemanatoare Decameronului lui Boccacio si, mai ales a Povestirilor din Canterbury ale lui Chaucer, unde un grup de oameni, care calatoresc impreuna, isi spun fiecare povestea care le motiveaza calatoria, romanul de fata este o imbinare magistrala a stilurilor science fiction, horror si fantasy, al caror maestru este Simmons.
Romanul ne prezinta povestea ultimului pelerinaj catre planeta Hyperion, in cautarea misteriosului Shrike, o creatura ce pazeste Criptele Timpului, un artefact de origine necunoscuta, inconjurat de campuri anentropice care il protejeaza si il propulseaza inapoi in timp. Dar campurile anentropice care inconjoara Criptele Timpului devin instabile si in plus Exilatii, o parte a omenirii care s-a adaptat genetic la viata in imponderabilitate la bordul unor immense nave spatiale, lanseaza un atac masiv asupra planetei. Hegemonia, guvernarea ce conduce lumile populate de oameni, trimite o flota in intampinarea exilatilor si-i alege pe cei care vor fi trimisi in pelerinajul la Shrike. Desi calatoria intre planetele Hegemoniei are loc instantaneu, prin intermediul portalurilor teleproiectoare, o tehnologie avansata pusa la dispozitia Hegemoniei de catre TehNucleu, un grup de IA, care are propriile interese in ceea ce priveste Criptele Timpului, din diverse motive, planeta Hyperion nu este un memebru deplin al Hegemoniei, nefiind conectata la reteaua teleproiectoare. Astfel, singura modalitate de a ajunge este o calatorie prin de trei ani, petrecuti de calatori in hibernare. Accesul la Criptele Timpului si la Shrike este controlat de Biserica lui Shrike, care permite accesul doar pelerinajelor formate din sapte persoane. Legenda spune ca, din sapte pelerini, doar unul primeste raspuns pentru cererea sa, ceilalti fiind ucisi de Shrike. In speranta de a afla de ce, dintre miile de supleanti pentru un pelerinaj la Shrike, au fost alesi tocmai ei, pelerinii convin sa-si spuna povestile si motivele pentru care merg pe Hyperion.
Fiecare povestire are un stil si o tehnica narativa proprii. Cu toate ca fiecare poveste este unica si spusa separat, romanul nu este o insiruire de povestiri separate, ele facand parte dintr-un tot unitar. Felul in care misteriosul Shrike a afectat fundamental viata fiecarui pelerin, il veti afla citind cartea. In concluzie, consider potrivit si pentru aceasta carte comentariul lui Arthur C. Clarke: “unica… nu cunosc nimic comparabil”.
Georgian Varlan
[ratings]
