Arhive din June, 2009
Orson Scott Card – Umbra lui Ender
On June 22, 2009 in SF
Stiu ca multi dintre voi ati citit volumele ce compun asa numita “Saga lui Ender” si sunteti familiarizati cu personajele si cu lumea imaginata de Orson Scott Card. Ei bine, dupa ce povestea a fost dusa la bun sfarsit, probabil in pana de idei, sau din dorinta de a revizita un univers de care s-a atasat, autorul s-a gandit sa mai intoarca povestea respectiva si pe alte parti. Asa s-a nascut “Saga umbrelor”. Prima parte a acesteia, “Umbra lui Ender” reia actiunea din “Jocul lui Ender”, si o prezinta prin prisma unui personaj secundar, de care probabil ca va mai amintiti: Bean.
Povestea fiind in mare cunoscuta, un rezumat nu e neaparat necesar; totusi, o sa incerc o scurta prezentare. Trebuie sa umplu cu ceva recenzia asta, si oricum nu puteti sa ma acuzati ca “spoileresc”. Bean este un soi de aurolac, care reuseste, prin inteligenta sa iesita din comun, sa supravietuiasca competitiei acerbe dintre vagabonzii abandonati pe strazile din Rotterdam. Este remarcat de o calugarita care cauta copii supradotati si astfel ajunge la Scoala de Lupta unde vede ca elevii actioneaza la fel ca huliganii care il persecutasera in trecut; e drept ca aici nu foamea determina comportamentul copiilor, ci ambitia, sau poate natura lor violenta, care nu poate fi modelata prin educatie. In consecinta aplica si aici aceleasi metode care l-au ajutat sa supravietuiasca pe strazi. Nu are incredere in nimeni, spioneaza de cate ori are ocazia, mediteaza la sensul actiunilor profesorilor si, curand, ajunge sa inteleaga lucruri pe care ceilalti elevi nici macar nu le banuiesc. Are acces la dosarele colegilor sai si este incurajat de profesori sa formeze o armata de outsideri – vestita armata cu care Ender va castiga toate jocurile, si in final razboiul.
Daca veti gandi ca nu are rost sa va pierdeti timpul cu un roman a carui actiune si mai ales al carui sfarsit le cunoasteti deja, va inselati. Iata de ce: “Umbra lui Ender” are o intriga de sine statatoare, care nu copiaza ci completeaza romanul initial. Dealtfel, Ender nu apare aproape deloc in prima jumatate a cartii. Personajul principal nu este doar o umbra. Dimpotriva, este foarte bine conturat, credibil si simpatic.
Romanul explica mai pe larg actiunile comandantilor si planurile acestora in ceea ce priveste strategia razboiului cu gandacii. Aflam ca, de fapt, in optiunile comandantilor scolii au existat intotdeauna doi copii pentru a fi conducatori.
Avem de asemenea o prezentare mai explicita a situatiei politice de pe Pamant, a fortelor ce stau intr-un echilibru fragil, mentinut numai datorita amenintarii gandacilor, si a modului in care Demostene si Locke vor sa influenteze politica Terrei.
Cu riscul de a folosi un cuvant prea pretentios, as spune ca avem de-a face cu un roman introspectiv, construit pe analiza continua a lui Bean asupra obiectivelor comandantilor, asupra strategiei si motivatiilor acestora. Perspectiva din care Bean vede lucrurile este mult mai corecta si mai logica decat a lui Ender. Avem practic de a face cu un copil diabolic de inteligent, un supravietuitor, care in final va fi singurul care va intelege adevarata miza a jocului, si ce inseamna de fapt acesta.
Cartea ofera multe amanunte despre strategia razboiului, si face adesea referire la mari generali ai istoriei, de la Cezar la Napoleon. In postfata, autorul mentioneaza ca sursa de inspiratie o colectia de eseuri “Creatorii strategiei moderne. De la Machiavelli la era nucleara”. Probabil ca Orson Scott Card a scris acest roman, (si intreaga serie a umbrelor) ca un omagiu adus anonimilor care contribuie la gloria unui comandant si despre care istoria nu mentioneaza nimic. Am retinut insa un paragraf, care mi-a amintit ca oricate calitati ar avea un soldat, pentru a fi un mare comandant, trebuie sa aiba ceva in plus: capacitatea de a purta singur povara raspunderii in fata propriei armate si in fata istoriei. In momentul in care Ender clacheaza, si i se sugereaza lui Bean preluarea comenzii, acesta raspunde: ”Tot nu intelegi, colonele. Eu nu inghet pentru că nu e lupta mea. Eu ajut. Eu supraveghez. Dar sunt liber. Pentru că e jocul lui Ender.”
In mod sigur cartea va fi pe placul celor care cred ca Orson Scot Card e autorul unei singure capodopere – “Jocul lui Ender” si care au fost dezamagiti de faptul ca urmatoarele volume sunt destul de diferite ca intriga de prima carte a seriei. Daca va intrebati daca mie personal mi-a placut sau nu romanul, nu pot sa spun decat ca fac parte din categoria celor care din seria Ender apreciaza mai mult “Vorbitor in numele mortilor” si “Xenocid” asa ca, va rog, nu aruncati cu pietre.
Ion Ardeleanu
[ratings]
Pedro Gonzalez Calero – Filosofia pentru bufoni
On June 18, 2009 in IQ
Filosofia pentru bufoni, carte scrisa de Pedro Gonzalez Calero, a aparut in colectia Bonton a editurii Nemira in anul 2008, anul tiparirii variantei originale din limba spaniola fiind 2007. Traducatorul acestui volum memorabil, care trateaza istoria filosofiei (curente, scoli, concepte, termeni…) prin intermediul umorului de inalta calitate, este Mihai Gruia Novac, un adevarat profesionist, in opinia mea dumnealui fiind cea mai inspirata ‘cale’ de transpunere a scrierii lui Calero in limba romana.
Autorul acestei istorii picante a filosofiei, pe numele complet Pedro Gonzalez Calero Lobato, nascut la Madrid, a fost maturator, arhivar, documentarist, papusar ratat si profesor de filosofie. Pe langa anecdotele, glumele sau bancurile din volum cititorul ramane impresionat intr-un mod placut, spun eu, si de ilustratiile lui Anthony Garner, de-a dreptul delicioase si savuroase, acestea reprezentand si ilustrand cat se poate de bine lucrurile hazlii cunoscute in legatura cu ideile sau vorbele de duh ale marilor filosofi caricaturizati aici. Trasaturile unui bun curs introductiv in filosofie sunt prezente din plin si satisfacatoare pentru cititori cu diferite orizonturi sau niveluri ale instruirii, explicatiile autorului putand insemna intr-o mare masura sau chiar in totalitate elucidarea necunoscutelor – termeni, concepte etc. – ce apar pe parcursul lecturii.
Ideea lui Calero de impartire a volumului pe capitole precum Filosofie antica, Filosofie orientala, Filosofie medievala, Filosofie moderna si Filosofie contemporana (alaturi de un Prolog, o Bibliografie si necesarele Multumiri) este, cred eu, indeajuns de interesanta si binevenita pentru o captivare reala a pasionatilor de impletiri ale unor scrieri diferite (umoristice sau comice, respectiv cele stiintifice, definite prin seriozitatea termenilor dintr-un curs de filosofie, fizica etc.), dar si pentru buna informare a celor atrasi de latura istorica sau geografica a conceptelor si gandirilor din diverse perioade ale evolutiei omenirii.
In continuare va voi oferi cateva dintre ‘poantele’ sau glumele filosofice care in mod sigur va vor dezvolta simtul umorului, va vor binedispune si vor starni hohote de ras printre apropiati :
Filosofie antica
[…]
Un blestem ciudat. […] Celor din Efes le-a dedicat Heraclit urmatoarea ocara : “Sa dea zeii sa va faceti bogati, locuitori ai Efesului, pentru ca rautatea voastra sa iasa si mai mult la iveala !”
O condamnare iremediabila. […] Cand cineva deplangea de fata cu el faptul ca atenienii l-ar fi condamnat la moarte, Anaxagora a replicat: – Si pe ei Natura i-a osandit la aceeasi pedeapsa.
Moartea fiilor. Printre altii, lui Anaxagora i se atribuie urmatoarele cuvinte spuse la aflarea vestii despre moartea fiilor sai: – Inca din clipa in care i-am zamislit stiam deja ca erau muritori.
Cand distanta nu conteaza. Cum Anaxagora, fiind pe patul de moarte, se afla departe de patria sa, cineva l-a intrebat daca nu prefera sa fie inmormantat in orasul sau natal. Anaxagora i-a raspuns: – Din cate stiu eu, calatoria spre taramul celor morti este la fel de lunga din toate locurile.
[…]
Nici insurat, nici burlac. Cand un olar l-a intrebat pe Socrate ce sa faca – sa se casatoreasca ori sa ramana burlac – inteleptul l-a sfatuit: – Fa ce crezi, ca oricum te vei cai.
Pietele pline de lucruri nefolositoare. Plimbandu-se prin pietele pline-ochi de marfuri, Socrate avea obiceiul sa spuna: – Ia te uita cat de multe lucruri… de care nu am nevoie!
[…]
Ignoranta bogatilor. Aristip avea obiceiul sa frecventeze resedinta tiranului Dionysios, caruia nu se sfia sa-i ceara favoruri din cand in cand. Odata, Dionysios l-a intrebat de ce filosofii au obiceiul sa-i viziteze foarte des pe oamenii bogati, in timp ce bogatii nu prea frecventeaza casele filosofilor. La aceasta, Aristip a raspuns: – Pentru ca filosofii stiu ce le lipseste, in timp ce bogatii nu.
Fiecaruia dupa nevoile sale. Lui Dionysios ii placea sa se inconjoare de filosofi, carora le facea apoi cate un cadou. Odata, Aristip a primit de la el o suma de bani, in timp ce Platon s-a multumit cu o carte. Intrucat cineva i-a reprosat acest lucru, Aristip s-a marginit sa spuna: – Eu am nevoie de bani, Platon are nevoie de carti.
[…]
Piatra de mormant. Aristip a dispus ca pe piatra de pe mormantul sau sa fie gravata urmatoarea inscriptie: “Aici odihneste cel care va asteapta.”
[…]
Mai rau decat corbii. Antistene spunea ca lingusitorii erau mai rai decat corbii, pentru ca, la urma urmelor, acestia devorau cadavre, in timp ce aceia devoreaza fiinte vii.
[…]
Impotriva curentului. Diogene avea obiceiul sa intre in teatru dupa terminarea spectacolului, ciocnindu-se astfel de cei care ieseau. Cand a fost intrebat de ce intra impotriva curentului, el a raspuns: – Pentru ca sa pricepeti ce am incercat sa fac toata viata.
[…]
Siguranta din dreptul tintei. Odata Diogene se uita la antrenamentul de tir al unui arcas care nu nimerea nici o tinta. Dandu-si seama de lipsa de pricepere a tragatorului, Diogene s-a dus si s-a asezat in dreptul tintei.
– Pleaca de acolo sau vei fi ranit, l-a luat la rost arcasul.
– Dimpotriva, tinand seama de cat de prost tragi, este singurul loc in care ma simt in siguranta, a replicat Diogene.
[…]
Cea mai potrivita ora pentru masa. Intrebat odata care era ora cea mai potrivita pentru a manca, Diogene a raspuns: – Daca esti bogat, cand doresti; daca esti sarac, cand poti.
[…]
Un anunt tardiv. Unuia care l-a lovit fara sa vrea cu o bucata de lemn ce o cara si care i-a spus apoi: “Fii atent!”, Diogene i-a replicat: – De ce imi spui asta? Ai de gand sa ma mai lovesti o data?
[…]
Filosofie orientala
[…]
Felinarul maestrului. […] Un maestru zen umbla prin intunericul noptii insotit de discipolul sau. Intrucat maestrul avea in mana un felinar aprins, discipolul i-a spus:
– Maestre, crezusem ca tu poti vedea in intuneric.
– Da, asa este, a confirmat acesta.
– Atunci de ce ai nevoie de felinar?
– Pentru ca aceia care nu pot vedea in intuneric sa nu dea peste mine.
[…]
Filosofie contemporana
[…] Iadul lui Russell. Intrucat in traditia crestina iadul este cel mai rau loc imaginabil, unde oamenii sufera pedeapsa vesnica pentru faptele rele savarsite in timpul vietii, Russell, cu obisnuitul lui simt al umorului, spunea ca trebuie sa fie “un loc in care politia este germana, soferii sunt francezi, iar bucatarii, englezi.”
[…]
Dumnezeu iese din joben. […] “Doi evrei evlaviosi discuta despre calitatile remarcabile ale rabinilor fiecaruia. Unul spune:
– Dumnezeu vorbeste cu rabinul nostru in fiecare vineri.
– De unde stii? intreaba celalalt.
– Chiar rabinul ne-a spus-o.
– Si cum stii ca nu minte?
– Cum sa minta un om cu care Dumnezeu vorbeste in fiecare vineri?” ”
(in aceasta ultima gluma este vorba de greseala numita ‘petitio principii’, sau ‘cerc vicios’).
La finalul textului, transmit indemnul de a nu se rata o scriere asa de atragatoare si captivanta precum ‘Filosofia pentru bufoni’, a lui Pedro Gonzalez Calero, in care educatia si instruirea, cu referire la filosofie si evolutia gandirii filosofice, sunt mixate de minune cu umorul specific vorbelor de duh ale filosofilor, dar si cu unele interventii sau reflectii pline de haz ale autorului. O alta sugestie pe care o cred intemeiata si o pot da ar fi combinarea volumului ‘Filosofia pentru bufoni’ cu alte carti din colectia Bonton, precum ‘Platon si ornitorincul intra intr-un bar…Mic tratat de filosdotica’, ‘Aristotel si furnicarul merg la Washington’ sau chiar seria ‘Ghidul xenofobului’. Garantez ca efectul de binedispunere va fi maxim printr-o combinatie intre cartea scrisa de Calero si volumele picante ale lui Cathcart si Klein, urarea mea pentru cititorii interesati fiind aceea de a avea o lectura placuta si cu rol de evadare din stresul cotidian !
Alexandru Raul Trandafir
[ratings]
Evanghelia dupa Satan
On June 15, 2009 in Carti
Am fost plecat pentru două săptămâni la Paris, nu în vacanţă, cu treburi de serviciu, am un job bun (pentru mine), călătoresc destul de des. Eram în aeroport la Beauvais şi calculam (absurd) probabilitatea sa cadă avionul cu mine cand am zărit o carte, L’evangile selon Satan. Pe loc m-am gandit ca poate n-ar fi rau sa ma pun un pic bine cu Diavolul, în definitiv dacă avionul o să cadă nu sunt prea sigur unde o să ajung. Cum deja se anunţa pentru chek-in, m-am grăbit să o cumpăr.
Nu mi-a părut deloc rău că am luat cartea. Ba din contră, e una din cele mai bune pe care le-am citit!! Nu o citeşti doar cu sufletul la gură, ci cu inima strânsă cât un purice şi ochii mari. Nu e ca orice thriller cu ucigaşi în serie, pentru că aici monstrul, la adăpostul straielor de călugăr, e trimis de Diavol să-i facă lucrarea pe pământ, străbătând secolele. Totul începe în 1348, în timpul marii molime, când Maica Stareţă a unui ordin secret de călugăriţe se zideşte de vie, pentru a scăpa de Fiara ce pătrunsese în lăcaşul sfânt. Martiriul ei va proteja un manuscris secret, care de altfel dă şi numele romanului.
Începutul e fulminant. Numai descrierile aproape apocaliptice ale oraşelor atinse de „nenorocirea neagră”, mistuite de flăcări ce se ridică asemeni unui rug purificator, sunt de ajuns pentru a te confisca, nemaiputând să laşi cartea din mână. (Dar violenţa nu este niciodată gratuita.)
Unii au spus că e un roman în care se întâlnesc Tăcerea mieilor, Exorcistul şi Codul lui Da Vinci. Ca scriitură este cu siguranţă mult peste cel din urmă, iar mie mi-a plăcut mai mult decât toate la un loc!
Cand am ajuns în ţară (teafăr!) m-am bucurat mult să văd că e tradusă şi la noi şi că va apărea în curând. Nu am scris pentru nemirabooks.ro ca să mă pun bine cu Diavolul, e doar un roman, o ficţiune. Sau nu?
Adrian Soare
[ratings]
Suzanne Collins – Jocurile foamei
On June 05, 2009 in Junior
Înainte de a spune ceva despre această carte trebuie să vă spun ceva despre mine. Mai exact să fac o mărturisire: demult nu a reuşit să mă mai surprindă o carte în asemeni hal. Pur şi simplu nu mă aşteptam să mă captiveze întratât. Am cumpărat cartea mai degrabă datorită faptului că traducătoarea ei, Ana Veronica Mircea, a lăudat-o, eram convins că traducerea este foarte bine făcută, cu atenţie la detalii, dar mă gândeam totuşi că voi avea de-a face cu un text ce se adresează în principal copiilor. Surpriză! Jocurile foamei, deşi va impresiona cu siguranţă orice copil, va reuşi să ţină atenţia trează şi a oricărui adult. Pe mine în orice caz a reuşit să mă prindă. Îndeajuns cât să fie aproape dimineaţă când m-am îndurat s-o las din mână, iar atunci am făcut-o doar pentru a adormi gândind la cele citite. Aşa că m-am trezit zâmbind pe motiv că m-am visat personaj al cărţii Suzannei Collins deşi acum am auzit pentru întâia oară de această scriitoare. Nu ştiu dacă a mai scris şi altceva, nu ştiu nici dacă scrie demult ori este la prima ei carte (serie) dar mă bucur că am descoperit-o. M-a convins pe deplin cu această carte că merită căutate toate cărţile ei deşi ideea de bază din Jocurile foamei nu este una absolut nouă şi originală. Abordarea şi alegerea personajelor, motivaţiile din spatele decizilor şi logica pe care e clădită lumea propusă o fac însă să devină nu doar o “reîncălzire” a unor mai vechi teme ci o carte extraordinară.
Eroina cărţii este o fetiţă, dacă ţinem cont de numărul anilor ei atunci este copil încă, dacă acordăm atenţie mediului în care a crescut şi greutăţilor pe care a trebuit să le poarte de dragul surorii ei mai mici atunci trebuie s-o considerăm matură. Gândurile, vorbele şi faptele ei ne-o prezintă ca fiind preocupată de activităţi specifice vieţii adulte, este responsabilă şi îşi asumă riscuri calculate pentru satisfacerea unor necesităti elementare. Apoi, odată cu neaşteptata ameninţare abătuta asupra vieţii surorii ei, Katniss alege calea sacrificiului şi ia din nou greutăţile pe umerii proprii. Dar cartea nu se limitează la a vorbi despre puterea sacrificiului, este şi o călătorie iniţiatică prin lumea celor care prin sadism, egoism şi nepăsare au impus celor mulţi un trai la limita de jos a subzistenţei în timp ce ei trăiesc într-o societate decadentă, este şi o extraordinară carte de aventuri despre nişte copii prinşi într-un joc pe viaţă şi pe moarte de dragul unui spectacol şi a unei lecţii inutile. Prin toate situaţiile prezentate şi a gândurilor eroinei cartea poate fi privită şi ca un roman de dragoste precum şi ca o scriere filosofică despre valoare, dreptate, corectitudine, cinste, onoare sau pur şi simplu omenie.
Un singur amănunt din întreaga carte este puţin deranjantă: faptul că finalul este previzibil într-un fel. Victoria eroinei Katniss în Jocul foamei este un amănunt de care citind cartea nu m-am îndoit nici o clipă. Deşi puţin probabil ca cineva să intuiască cu exactitate amănuntele toate privind finalul cărţii totuşi deznodământul este previzibil. Cum de altfel este şi faptul că undeva la finalul seriei Katniss va reuşi să învingă sistemul şi să-şi elibereze poporul de dictatura inumană. Citind cartea vă veţi convinge însă că orice alt final ar fi fost dezamăgitor, aşa că acest deznodământ, deşi previzibil, este unul aşteptat şi sperat de cititor.
Un lucru este cert: vreau să am şi celelalte cărţi din serie pentru a mă bucura de plăcerea unei lecturi calitative şi pentru a afla cum decurge viaţa eroinei odată întoarsă printre cei dragi.
Recomandare: Dacă aveţi copii cumpăraţi din start două exemplare din Jocurile foamei, altfel veţi avea concurenţă serioasă când vine vorba de cine să citească mai întâi cartea.
