Zburând deasupra celui de-al nouălea cer

Pentru mine Nemira este sinonimă cu literatura science-fiction. Herbert, Asimov, Card, Dick, autori pe care îi cumpăram dintr-o alocație mult prea mică și îi așezam cu grijă în bibliotecă, pe mulți dintre ei poate nereușind să-i înțeleg așa cum ar fi trebuit la acea vârstă. Astăzi descopăr în Nemira aceeași “Nemira veche” pe latura SF împreună cu o “Nemira nouă” în care sunt atinse la fel de serios politica, religia, istoria, literatura contemporană sau… teatrul.

Nu pot să spun că nu am fost surprins când, deschizând paginile cărții “Povești din al nouălea cer”, am descoperit replici de teatru. Ca elevi intrăm în contact cu teatrul românesc scris de Alecsandri, Caragiale si Sorescu. Poate deschidem un Shakespeare pentru că e Shakespeare și eventual vizităm o sală de teatru dacă nu s-a desființat în orașul nostru dar prea puțini dintre noi ne hrănim cu teatru. Teatrul, și în special teatrul românesc, este un fel de mâncare prea puțin servit în meniuri. Poate același lucru se întâmplă când vine vorba de balet pentru că din anunțurile lipite anual pe stâlpii Bucureștiului ai putea crede că doar “Lacul lebedelor” există pentru a fi jucat.

Personal am gasit în teatrul lui Sartre idei care mi-au rămas întipărite în minte și pentru mine Sartre este autorul la care raportez operele de teatru la care ajung voit sau din întâmplare. Pentru mine Valentin Nicolau, autorul cărții “Povești din al nouălea cer”, nu însemna nimic cu 2 zile în urmă. Interesant cum o operă bună te apropie de autor și te face să vrei să-l descoperi, să-l cunoști. E greu să fie invers, într-un timp în care se scrie prea mult pentru a putea fi citit totul și uneori de persoane ce se cred doar a fi scriitori.

Volumul grupează trei piese: “Aplauze pentru Lena”, “Aleluia” și “Povești din al nouălea cer”, fiecare din ele reprezentând o pastilă de cotidian sau uman, depinde din ce unghi priviți.

Prima din cele trei piese este o dramă psihologică ce se apropie tangențial de absurd. Un singur act în care două personaje: EL – Dinu, miliardarul și EA – Elena / Lena, soția (altuia) își construiesc viețile și ridică pe chipuri măștile replică după replică. În urma unui joc de poker Dinu devine pentru douăzeci și patru de ore stăpânul întregii averi deținută de un politician oarecare. „Averea” o include pe soție, Elena. Este oare iubirea altceva decât un spectacol de teatru în care fiecare își joacă cuminte rolul așteptând aplauzele de final? Știm oare pe cine strângem în brațe sau pur și simplu ne-am obișnuit cu regulile și ne supunem lor?

A doua piesă, “Aleluia”, dezvoltă ideea de credință. Într-un contemporan în care Biserica utilizează Internetul și există aplicații de Iphone pentru tras clopotele unde l-am mai putea găsi pe Dumnezeu? Când un preot primește o cârciumă în schimbul unei icoane acesta se hotărăște să o preschimbe într-un lăcaș de cult.

Ultima piesă, “Povești din al nouălea cer”, cea care dă și titlul volumului, explorează culisele televiziunii.

Sper că veți descoperi și voi în operele lui Valentin Nicolau în egală măsură întrebări și răspunsuri și, pe lângă invitația la meditație, o invitație de a ne re-apropia de teatru.