Prima impresie pe care am avut-o la întâia răsfoire a volumul II al antologiei The Year’s Best Science Fiction a fost aceea de vitrină cu geam de cristal a SF-ului american cu foarte multe fisuri şi crăpături produse de o pleiadă de scriitori anglofoni dar ne americani : finlandezi, canadieni, indieni, irlandezi etc.
Primul gând a fost acela că globalizarea a lovit atât de rău SF-ul încât s-a terminat cu monopolul american asupra genului şi în viitorul volum al antologiei vom citi doar autori chinezi. Totul s-a dovedit a fi însă o părere eronată, aşa cum este şi aceea că genul SF este pe ducă, căsăpit meticulos de fantasy, lucru care este doar parţial adevărat, din câte am înţeles din superba „Sinteză : 2005” a activităţii generale în acest gen literar, cu care se încheie volumul II al antologiei recenzate în aceste rânduri.
Volumul II al antologiei The Year’s Best Science Fiction este reuniunea a 19 autori care scriu SF în cel mai pur stil american, chiar dacă câţiva dintre ei au origini genetice prin Finlanda, Canada sau India, pur întâmplător. Marea diferenţă faţă de primul volum al antologiei, alcătuit din texte de autori consacraţi şi recompensaţi în marea majoritate cu Hugo şi Nebula, este că de data aceasta majoritatea scriitorilor cuprinşi nu sunt atât de faimoşi, recunoscuţi şi premiaţi precum cei din volumul I.
Acest lucru s-ar putea să fie un motiv pentru cârcotaşi să afirme că acest Galion care vine maiestuos din lumea nouă : The Year’s Best Science Fiction, volumul doi, este doar balastul care susţine corabia. Lectura dovedeşte că faptele nu sunt deloc aşa şi valoarea textelor din volum al doilea nu este cu nimic mai prejos faţă de primul, ba unele sunt chiar mai best dacât the best.
***
Prima nuvelă a antologiei se intitulează Omul-calorie şi este semnată de Paolo Bacigalupi, care ne oferă aproape 50 de pagini de distopie (contra utopie) în cel mai pur înţeles al acestui subgen al SF-ului. Astfel, personajul principal, Lalji, este un fel de prospector şi traficant de proteina vegetala într-o lume distrusă de experimentele transgenetice asupra plantelor, în care totul se vinde şi se cumpără sub formă de energie pură, extrasă din soia, grâu sau porumb, sub formă de aliment pentru fiinţe sau biocombustibil pentru maşini.
Personajul nostru, de origine indiană, pentru care Misissipi este un fel de Gange sfânt, cu trimiteri la tot felul de zeităţi hinduse, primeşte misiunea de a părăsi oraşul natal New Orleans, şi de a aduce în oraş un individ ciudat, Charles Bowman, un aşa numit generuptor, posesorul unei descoperiri extrem de importante. Urmează un drum pe apele fluviului Misissipi, plin de peripeţii, la finalul căruia Charles Bowman se dovedeşte a fi un fel de agronom singuratic, care cultiva într-un spaţiu mic şi ascuns legume şi fructe nemodificate genetic, spre uimirea lui Lalji. Marele secret al ciudatului agronom se dovedeşte a fi câţiva pumni de seminţe de plante capabile să încolţească şi să se reproducă, spre disperarea marilor concerne agricole care stăpâneau lumea tocmai prin modificarea genetică a tuturor plantelor care asigurau o singură recoltă, seminţele fiind nişte capsule închise, incapabile de încolţire.
Lucrurile se precipită pe drumul de întoarcere, Charles Bauman pierzându-şi viaţa în urma unei lupte cu cei care păzeau monopolul agricol. Astfel, traficantului Lalji nu-i rămâne altceva de făcut decât să cultive cele câteva zeci de boabe de cereale, legume şi fructe, pe care generuptorul le purta asupra lui spunând că sunt doar simplă proteină vegetală pentru hrană. Una din cele mai intersante idei ale autorului acestui text reuşit este modul de depozitare a surplusului de energie, obţinut pe cale cinetică, sub formă de arcuri cinetice, care apoi erau utilizate de motoare prin relaxarea acestora, totul semănând puţin cu frumoasa şi nobila idee de a depozita căldura pe timp de vară în damigene pentru a putea fi folosită pe timp de iarnă.
***
Britanica Gwyneth Jones le oferă cititorilor antologiei o mostră de space opera, intitulată Punct de sprijin, patruzeci şi patru de pagini de acţiune alertă pe o staţie orbitală, populată de personaje pitoreşti din mai multe lumi, care vorbesc un jargon tehnic în care cele mai remarcabile invenţii tehnice poartă nume de genul super rapida praştie cu fuziune avansată, iar personajele, indiferent de rasă, se comportă ca ultimii borfaşi din zilele noastre.
Staţia orbitală se numeşte Tigaia, iar mânerul (măciulia) acesteia este o zonă interzisă, în care se afla o fiinţă-lucru stranie şi foarte valoroasă, care este mulsă la intervale regulate de timp, asigurând jumătate din necesarul de heliu al Pământului şi nişte stranii particule q-bits rezistente la decoerenţă, care au, printre altele, şi capacitatea de a opri poluarea.
De fapt, staţia a fost construită de pământeni şi plasată undeva departe, pe orbită, doar cu scopul de a putea fi exploatată în siguranţă, profitând de tranzitul non-local, astfel încât orice accident spaţio-temporal să afecteze doar această zonă de frontieră spaţială.
Cei care doreau să rişte pentru a deveni prospector, nu făcea altceva decât să se întindă într-un compartiment de tranzit şi echipat doar într-un costum spaţial erai purtat, complet la hazard, datorită efectului Buonarotti, în spaţiul nemărginit, unde dacă erai un tip norocos, puteai descoperi o planetă asemănătoare Pământului, ale cărui coordonate le vindeai marilor corporaţii şi deveneai un om extrem de bogat.
Din nefericire, cea mai mare parte dintre prospectori nu se mai întorceau deloc, sau reveneau mutilaţi, bolnavi şi la fel de săraci ca atunci când plecaseră în prospecţiune. Fauna umană şi extraterestră de pe staţia orbitală este completată de tot felul de ciudaţi, din care fac parte şi cuplul de extratereştri Orlando şi Grace, mari amatori de filme vechi, alb-negru şi care îţi încearcă şi ei şansa în aflarea unor coordonate care ar putea fi vândute celor interesaţi.
Aceştia pun la cale, împreună cu un soi de boschetar spaţial, Draco, să fure o parte din lichidul atât de scump produs de fostul prospector transformat în fiinţa-obiect monstru, sechestrată şi atât de bine păzită în măciulia staţiei orbitale. Cei trei, ajutaţi şi de alte personaje la fel de stranii, pun la cale un plan perfect, care decurge normal până când Draco, într-un acces de lăcomie, se hotărăşte să ia creatura cu totul, lucru care se pare că aceasta nu a fost de acord, făcându-l pe boschetarul cosmic să dispară în neant iar cei doi extratereştri să rămână cu buzele umflate.
***
Hannu Rajaniemi este un fliandez care îşi dă doctoratul în Scoţia, la Edinburg, în teoria stringurilor şi în timpul liber recită, scrie povestiri bazate pe mitologia filandeză şi, binenînţeles, SF de calitate. Textul publicat în antologie se numeşte Deux ex Homine şi este un cyberpunk amestecat cu elemente de fantastic nordic.
Acţiunea debutează cu o reuniune de familie, la masa de duminică fiind aşteptat un înger. Aceasta se dovedeşte a fi de fapt o armură de soldat, construită din mercur, capabilă de levitaţie într-un nor de lumină albă, în care se află Aileen, o tânără înrolată în armată, fosta iubită a lui Jukka, cel care de fapt este naratorul acestei istorii.
Cititorul trebuie să execute o lectură atentă, pentru că orice relaxare sau clipă de neatenţie îl face să piardă logica acţiunii, dacă există vreuna. Oricum, ideea este că suntem într-un viitor destul de confuz, dominat de calculatoare, hakeri cuantici, aşa cum a fost şi personajul nostru Jukka, IA, simbioţi care controlează mintea şi multe alte lucruri de genul acesta care fac deliciul pasionaţilor de cyberpunk.
Nu trebuie uitat nici Fesu, care este un fel de supercalculator uriaş, sub forma unei stele de mare, cu diametrul de un kilometru şi jumătate şi care pluteşte în permanenţă deasupra orăşelului în care se petrece acţiunea, şi care controlează absolut totul. Sfârşitul pare a fi unul fericit : Jukka renunţă la simbiot şi s-ar părea că rămâne cu Aillen, iubirea vieţii lui.
Canadianul aproape reîntors din stele este un text political fiction scris în tandem de către Jay Lake şi Ruth Nestvold, doi autori foarte tineri şi extrem de promiţători.
Sincer, în timp ce lecturam această nuvelă, şi mai avem câteva pagini până la sfârşit, nu reuşeam să-mi dau seama unde este elementul SF în toată istoria, în afară de un uşor ingredient science fiction care venea din faptul că o femeie şi un bărbat stau pe malul unui lac şi aşteaptă reîntoarcerea soţului doamnei în cauză, plecat într-o călătorie spaţială, având ca efect secundar un fel de vertij în mijlocul lacului.
Cu toate că la prima vedere, textul pare impermeabil SF, el conţine câteva elemente de recuzită SF bine aşezate scenografic.
În primul rând, călătorul spaţial este un excentric canadian îmbogăţit în domeniul comunicaţiilor, care în urma unor cercetări şi experimente personale reuşeşte un salt spaţio temporal, care ar fi trebuit să dureze o săptămână, dar care îşi sună soţia după şase ani şi stabileşte o reîntoarcere-reîntâlnire pe malul acestui lac. Data revenirii trece şi în locul cosmonautului canadian apare doar această anomalie în mijlocul lacului, pe care rând pe rând o cercetează toată lumea, până se plictiseşte, rămânând în aşteptare, ani buni, doar soţia acestuia şi Bruce Diedrich, un fel de cercetător canadian, de origine americană, nouăzeci la sută om de ştiinţă şi 10 la sută informator.
Nuvela pare a fi un fel de poveste de dragoste platonică între cei doi, glazurată cu câteva acţiuni tehnico ştiinţifice care se încheie însă tragic prin explozia lacului, cauzată de încercarea canadianului cosmonaut de a se reîntoarce. Soţia acestuia moare, dar cititorul descoperă cu uimire că de fapt aproape toată această aşteptare a fost pusă la cale de serviciile de spionaj canadiene în încercarea de a pune mâna pe documentele cercetărilor făcute de canadianul cosmonaut şi care erau ţinute secret de soţia acestuia.
Instrumentul lor fusese Bruce Diedrich, care acceptase formal să informeze guvernul canadian asupra cercetărilor sale în zona lacului, dar care nu se gândise nici o clipă că era folosit ca un adevărat spion, pentru aflarea existenţei documentelor privind zborul spaţial. Ca orice canadian care se respectă şi se consideră înşelat de guvernul său, Bruce Diedrich distruge toate datele atât de preţioase. Şi uite aşa au rămas canadieni cu un singur reprezentant în cosmos, ca şi noi prin domnul Prunariu, doar că în condiţii puţin diferite.
***
Bomba cu mecanism atomic este scrisă de Dominic Green, un autor britanic care a publicat până acum doar în paginile revistei engleze Interzone, dar după calitatea textului, tânărul scriitor promite mult. Nuvela poate fi încadrată în subgenul distopiei, adică un viitor sumbru al omenirii, cauzat de data aceasta de supraînarmările făcute de ţările lumii, mai ales cu tot felul de mine, mai mari sau mai mici, capabile să te facă ţăndări doar dacă respiri în apropierea lor.
Acţiunea se desfăşoară în Kinshasa, capitala statului african Congo, pentru care autorul nici nu a trebuit să facă un efort imaginativ prea mare privind atmosfera, având în vedere că este un oraş realmente distrus de războiul civil, cu infrastructura complet căzută, unde aproape nimic nu mai funcţionează.
În viitorul zugrăvit de Dominic Green lucrurile stau însă şi mai rău, întregul oraş fiind căptuşit cu mine care mai de care mai sofisticate, explodând până şi la tic-tac-ul ceasului de la mână, producând explozii catastrofale sau un simplu „fâs” prin care împrăştie în atmosferă viruşi HIV modificaţi , capabili să îmbolnăvească prin simpla inhalare aerogenă.
Personajul principal se numeşte Mativi şi însoţit de o copilă localnică, pe post de ghid, descoperă într-o clădire abandonată câteva zeci de arme ciudate, abandonate şi pentru care localnici aveau deja un soi de veneraţie zeiească. Descoperirea produce agitaţie în toate straturile societăţii congoleze, dovedind că ciudaţi pioni din oţel erau mai mult decât nişte simple arme uitate şi după o încercare nereuşită de eliminare a agentului ONU Mativi, având ca ocupaţie de bază dezarmarea, aflăm că de fapt containerele respective conţineau energie electrică depozitată printr-o tehnologie sofisticată, inventată de oamenii de ştiinţă africani sub patronajul interesat al dictatorului ţării, care primea bani frumoşi pentru asigurarea alimentării cu energie electrică a unui oraş cu 5 milioane de locuitori şi aflat în pragul colapsului economic.
Lucrurile ameninţă să scape de sub control în timp ce autorităţile transportau unul din pioni de oţel la centrala electrică a oraşului, ciudatul obiect absorbind ca o mini gaură neagră obiecte dar şi oameni, ucigându-i. În final, agentul lui Dominic Green reuşete, după câteva aventuri specifice, să anihileze containerele care erau nişte adevărate bombe ce ameninţau întreaga planetă şi să mai salveze încă o dată omenirea de la dezastrul total, lucru pe care îl putem observa şi noi, dacă privim cu mare atenţie în jur.
***
William Sanders este un scriitor care după un debut promiţător în ale SF-ului se îndepărtează de gen şi doar insistenţele marelui Roger Zelany îl convingă să revină, şi bine a făcut. Autorul, într-un fel specializat în subgenul „Alternate History”, ne propune prin Amba o distopie scrisă după toate regulile sub genului.
Suntem într-un viitor nu prea îndepărtat al omenirii, insuficient pentru ca invenţiile tehnologice să schimbe ceva în stilul de viaţă cotidian dar suficient de mult ca încălzirea globală să fie aşa de puternică pentru a schimba dramatic clima, astfel încât Siberia s-a transformat într-o adevărată oază în care visează să emigreze orice american întreprinzător, un lucru aproape imposibil din cauza legilor impuse de Federaţia Rusă.
Cu toate acestea, personajul principal este americanul Logan, stabilit de peste douăzeci de ani undeva între Habarovsk şi Vladivostok, organizând un fel de safari siberian pentru cei foarte bogaţi care doreau să fotografieze tigri siberieni în libertate. Viaţa este însă grea în Siberia şi ea devine şi mai grea după ce un client uită să-i mai plătească safari-ul. În aceste condiţii, Logan şi echipa sa este obligată să facă ceea ce urau cel mai mult, să devină un fel de călăuze pentru imigranţii ilegali chinezi, care încercau să fugă dintr-o ţară devastată de uragane şi tsunami.
Mijlocitorul acestor treceri ilegale se dovedeşte a fi un individ lipsit de scrupule care în final îi executa pe chinezii candidaţi la imigrare în Siberia, pentru a nu intra în conflict cu autorităţile. Logan şi echipa sa lichideaza grupul de comando ce trebuia să-i execute pe chinezi alcătuit dintr-un grup de oameni de ştiinţă şi care drept mulţumire îi avertizează că în câţiva ani a avea loc o creştere bruscă de temperatură care va face şi din Siberia un teritoriu nelocuibil. Finalul nuvelei ne oferă o execuţie naturistă a intermediarului care ucisese atâţia chinezi. Acesta este legat şi lăsat să fie sfâşiat de tigrul Amba în timp ce Logan încearcă să rezolve dilema unde ar putea trăi mai bine : Alaska sau Mongolia. Citeste in continuare
Adauga un comentariu