Când m-am apucat de citit “Test de fiabilitate” nu ştiam de fapt nimic despre autor sau când a fost publicat prima oară romanul, începusem cu certitudinea că am în mână un roman foarte recent, lansat luna respectivă. Şi totuşi, pe parcursul lecturii, simţeam un iz al anilor din ultimele decenii ale mileniului trecut. Am fost apoi puţin suprins să aflu că George Anania este decedat de anul trecut. După ce am şi terminat cartea am căutat mai multe despre ea (deşi curios să aflu despre autor şi anul real al lansării cărtii, nu am putut s-o las jos ca să îmi efectuez cercetarile, întrucât în ultima sa parte romanul devine şi mai interesant), am vazut că se încadrează în anii ’80. Recunosc că nu înţelegeam deloc ce înseamnă recomandarea “o carte de redescoperit în mileniul III” de pe spate, îmi părea iniţial o descriere tare neinspirată. Însa acum susţin că e într-adevar o carte care nu trebuie neglijată. Mă întreb cum de au trecut anii fară sa aud de ea? Mai mult, mă întreb câte alte romane sf româneşti mai sunt atât de bune, dar au fost uitate, din cauza vremurilor în care sf-ul era ceva obscur la noi? Aşa că încurajez cu tenacitate editura Nemira să mai caute texte uitate care merită reeditate.
Dar trece “Test de fiablitate”…testul de fiabilitate? Eu consider că da!
Spaţiul de desfasurare al actiunii, este limitat la un mic oraşel turistic, însă asta nu plictiseste, mediul restrâns contribuie la psihologia personajului principal. Cred că la modul inconştient, chiar şi locaţia îl face pe erou să se simtă presat.
Perspectiva narativă este subiectivă, ne aflăm tot timpul în mintea geneticianului, chiar dacă în cea mai mare parte povestea este scrisă la persoana a III-a. Porţiunea relatată la persoana I a făcut pentru mine deliciul întregului roman, un capitol neaşteptat. Mă feresc să dau detalii, însă e de menţionat că relatarea la prima persoană nu adânceşte cu mult subiectivitatea, însă îi dă cu totul altă atmosferă. Dialogurile scrise în format italic, sau de fapt toată relatarea aceasta dau o impresie de vis ce se desfăşoară cu încetinitorul. Dai paginile cu nesaţ, crezând că vei afla că lucrurile se îndreaptă către concluzia pe care o aştepţi…apoi te întoarce la forma iniţială de relatare. Mecanismul mi se pare genial, de a umple paginile cu o variantă a firului narativ, ca apoi să afli, dezamăgit, uluit sau uşurat, (depinde) că altfel stau de fapt lucrurile. Este partea cea mai intensă, cea care iţi arată cumva exact ceea ce vrei, partea care iţi arată consecinţele şi te face să îţi pui întrebări morale, apoi te trezeşti la realitate. Dacă descrierea mea vă face dezorientaţi şi curioşi, îmi cer scuze pentru dezorientare, dar cenzura detaliilor îşi are scopul ei sfânt în recenzii, dar dacă sunteţi şi curioşi, mă bucur. Oricum, şi autorul cărţii însăşi tot cam aşa şi-a tratat cititorii. Călatoria din lumea viselor (oare?) din interiorul zdruncinat al protagonistului Philip Warner ne face să ne pierdem pentru o vreme orientarea în spaţiul imaginar al cărţii, şi mai curioşi, pentru că după un timp de gândire, ne punem întrebări despre sensul visului, ce voia de fapt Anania să ne transmită. Cu siguranţă, un roman de citit de două ori.
Ce mă aşteptam să fie un SF de aventuri cu oameni de ştiinţă şi mutanţi, s-a dovedit a fi o introspecţie a unui om al ştiinţei, presărată cu îndoieli, toată naraţiunea ţinându-ne în sentimentul de farsă pregatită, de complot. Un deliciu literar, pe scurt.
Adauga un comentariu