Stephen King – Mobilul

Pe Stephen King il cunosc cam de 3-4 ani. Nu l-am i-am atribuit vreodata intaietatea in randul scriitorilor, asa cum o fac unii, in schimb recunosc, stilul lui unic depaseste monotonia altor autori.

Cand am citit Mobilul, am crezut ca o sa fie acelasi stil ca si in cartea Cimitirul animalelor – prima carte a lui King pe care am citit-o. In schimb, am fost lovit de o viziune post-apocaliptica si asta mi-a placut! Ceea ce nu imi place este faptul ca autorul se concentreaza prea mult pe lucruri simple pe care le face Clay in loc sa creeze mai mult suspans cu ajutorul unor schimbari de situatie si/sau invartirea personajului prin situatii mai tensionate. Personajele sunt foarte putin conturate chiar daca jumatate din carte descrie fiecare detaliu petrecut in viata lor: Clay (personajul principal), Tom, Alice si Jordan. De fapt, totul se reduce la interactiunea psihologica a personajelor si creearea situatiilor de suspans la care ei “raspund” intr-un fel sau altul. Dar Stephen King nu tine cont de acest lucru si se bazeaza mai mult pe ideea cartii si pompeaza la infinit viziunea lui.
King a reusit sa ilustreze extraordinar cat de mult este prinsa lumea de azi in universul tehnologic si cat de simplu, oamenii “cu creier” pot sa manipuleze lumea datorita ideilor lor diabolice.

In viziunea lui King, o minte diabolica foloseste telefoanele mobile pentru a crea un fel de “zombie tehnologizati” – “cellunatici”. Acesti “zombie” recurg la metodele omului preistoric, organizandu-se in triburi conduse de instincte. Acestia ajung insa sa citeasca gandurile si sa leviteze si incep sa vorbeasca din nou, chiar daca le este inca frica de noapte. Deci cum spuneam si la inceput: suspans? Nu prea… Cel putin, prima impresie care am avut-o citind Stephen King a fost una destul de buna. Mobilul, insa nu trece testul. Pot sa spun ca nici macar nu m-am uitat urat la mobilul meu dupa ce am citit cartea. Ceea ce spun este ca nu mi-a lasat un sambure al fictiunii care sa infloreasca cat de cat in minte, dupa ce inchid cartea. In rest, niciun terorism psihic, niciun suspans: nu m-a facut sa am “piele de gaina”, fiori sau sa mi se zburleasca parul pe spate. Sangele sau membrele si organele insangerate nu ma prea impresioneaza. Fundamentul cartii este de fapt ideea lui King despre oameni si anume ca avem cu totii un sambure diabolic in noi, care, atunci cand tot ce este uman in noi este “distrus” (de semnalul transmis catre telefoanele mobile), inmugureste si infloreste, dominand omul pe baza instinctelor primare. Deci, in concluzie, voi face o pauza si il voi pune pe King jos de pe “tronul lui” undeva pe rafturile mai apropiate de restul autorilor neinteresanti.

Robert Pop

[ratings]