Cartea apărută la Nemira și semnată de Valentin Nicolau – “Povești din al nouălea cer” – apare ca noutate nu doar în cadrul editurii, cât și din punctul de vedere al literaturii, ca temă majoră abordată.
Teatrul în România zilelor noastre rămâne relativ puțin cunoscut când vine vorba de comparația cu celelalte state dezvoltate ale lumii. Dramaturgia contemporană trebuie să fie oglinda perfectă a realității zilelor noastre, iar fără ea, nu ne putem decât intui existența. O lume fără teatru arată similar unei femei ce se machiază intuitiv, fără să se privească: grosolană și îmbuibată de stereotipuri. Avem nevoie de dramaturgie așa cum avem nevoie de bun-simț.
Cei care scriu astăzi teatru o fac fie pentru a-și transpune imediat pe scenă ideile, fie pentru a participa la concursuri care și ele par să se împuțineze pe zi ce trece. Nu și în cartea lui Valentin Nicolau, care poate reprezenta în cazul de față excepția care întărește regula.
Volumul “Poveşti din al nouălea cer” se întoarce cu succes la vechile valori ale dramaturgiei, cu ironia, umorul și satira caracteristice. Societatea are nevoie de o gură de aer proaspăt într-un cadru modern în care se citește puțin și stereotipic.
Cartea de față reunește trei piese, care cu toate că diferite între ele din punctul de vedere al conflictului principal și a implicațiilor acestuia, luate împreună se dovedesc piese de puzzle ce se potrivesc perfect într-un tablou abstract. Probabil că puțini vor fi aceia care vor așeza ordonat elementele constitutive și poate și mai puțini aceia care vor descoperi mesajul din spatele imaginii de ansamblu.
“Aplauze pentru Lena” deschide seria celor trei. Într-un joc subtil, amuzamentul și dezamăgirea dansează frenetic în încercarea de a se contopi în paradoxalul principiu al singurătății în doi. Pus în puține cuvinte, firul acțiunii se țese în jurul unui bărbat care își pierde soția la un joc de poker și care e obligat să oscileze între sentimente contrarii, între absurd și dramă.
Aparent departe de definiția primei piese, “Aleluia” hotărăște să pună pe scena hârtiei doi dintre cei mai mari actori ai tuturor timpurilor: Omenirea și Divinul. Decorul e poate mult prea bine cunoscut românilor, lăsați confuzi în mijlocul atâtor influențe și idei, unde cârciuma pare să aibă mult prea multe elemente comune cu biserica. Esențială este încercarea autorului de a surprinde cu cât mai multă acuratețe felul în care omul tinde să pășească și să se adapteze în mijlocul unei atât de neobișnuite circumstanțe.
Ultima dă și titlul romanului, poveștile din al nouălea cer fiind de fapt sarcasticul echivalent al televiziunii și elementelor indispensabile ei.
Cartea se sfârșește cu umorul savuros pe care îl căutăm în viața de pe scenă, iar în ansamblul lui, romanul nu dezamăgește cu nimic așteptarea.
Adauga un comentariu