Revolta – Suzanne Collins

“Revolta” – finalul perfect?…

“Jocurile foamei”… Nu imi inchipuisem ca ma vor surprinde atat de mult, ca o sa astept cu sufletul la gura aparitia ultimului volum… Dar iata ca intr-un final am reusit sa cumpar “Revolta”, incheierea trilogiei, ba chiar am reusit sa nu ma ating de ea pana cand nu am avut suficient timp liber – am rezistat impulsului de a o deschide la ultimele pagini si a citi direct sfarsitul mult asteptat.

Curand m-am apucat de citit. Si am citit, am citit, am citit… Pana cand nu am mai avut ce, in afara de coperta din spate (cu care incepusem de fapt ). Apoi am urmat exemplul lui Katniss si m-am decis sa “caut in mine insumi”, asa cum face ea la sfarsit, ca sa imi dau seama ce efecte a avut acest final al trilogiei asupra mea.

Am fost uimita sa descopar ca ma simteam putin trista si nu mi-am dat seama imediat de ce. Doar stiam ca e ultimul volum, banuiam finalul cu exceptia catorva elemente; nu pot spune ca eram dezamagita. Apoi privirea mi-a cazut pe coperta din spate; “suferinta la cote de neegalat” – mi-am dat seama ca asta ma afectase. E adevarat ca imi parea rau ca terminasem de citit o carte buna, ultima dintr-o serie minunata, ca lasam in urma personaje bine conturate si familiare, dar de fapt mai era si altceva. Acea “incheiere perfecta” – ca sa citez din nou ultima coperta – fusese, intr-adevar, perfecta din cauza ca totul se termina cu bine, dar asta nu a sters din mintea mea faptul ca vietile multor personaje pe care ajunsesem sa le simpatizez se opresc pe la mijlocul cartii, iar despre altele ajunge sa nu mai stie nici Katniss. Din acest punct de vedere povestea a fost trista, dar presupun ca asa trebuia sa fie, la urma urmei nefiind chiar o carte pentru copii (desi este incadrata la “Nemira Junior”).
Chiar ma gandeam inainte de a incepe cartea daca vor fi alte jocuri ale foamei, caci nu imi dadeam seama cum se putea ajunge din nou la asa ceva. Totusi, scriitoarea a gasit o modalitate excelenta de a descrie a Saptezeci si sasea editie, fara a da impresia ca s-ar repeta cumva ideea din primul volum (la fel cum s-a intamplat cu introducerea la jocurile din volumul doi, foarte diferite de cele din primul). Am fost de asemenea placut surprinsa de rasturnarile de situatie, mai putin atunci cand se intampla ceva cu personaje deja familiare, desi recunosc ca si atunci ma bucuram ca autoarea a reusit sa adauge detalii imprevizibile; la urma urmei, daca nu putea modifica sfarsitul mult asteptat fara sa dezamageasca fanii, trebuia sa schimbe destinele unor personaje secundare, nu?!

Cineva m-a intrebat de ce am mai citit cartea, daca oricum stiam (banuiam) cum se va sfarsi, iar eu mi-am adus aminte de un citat din “Mana stanga a intunericului”, de Ursula K. Le Guin: “E bine sa ai un tel pentru a continua calatoria, dar in cele din urma, calatoria e cea care conteaza cu adevarat”. Asa este si cu o carte buna, ca cea de fata: este important modul in care se ajunge la final, nu numai finalul insusi.
Astfel s-a mai terminat o trilogie excelenta, fara indoiala in topul cartilor mele favorite – va asigur ca tebuie neaparat citita. Acum nu mai am ce continuare sa astept, dar sunt nerabdatoare cu privire la adaptarea cinematografica a primului volum; se va ridica oare aceasta la inaltimea cartii? Vor fi pastrate majoritatea detaliilor ce au fascinat si au captivat deopotriva cititorii? Vor reusi sa surprinda atat elementele tragice, cat si umorul si romantismul? Sper ca, din moment ce Suzanne Collins e implicata, sa iasa un film excelent, care sa imi aminteasca de frumusetea romanului.

Material scris de Ioana Pristoleanu