Philip K. Dick, Omul din castelul inalt

On August 08, 2008 in SF

omul din castelul inaltSincer, nu ma tragea inima sa citesc Omul din castelul inalt. Totusi, nu regret ca am facut-o, dar nici nu sunt intr-o stare de exaltare prea mare. Opera lui Philip K. Dick te indeamna la meditatie, la descoperirea adevarului ce sta ascuns printre randurile povestirii, in dialogurile personajelor, in trairile sau starile lor. De o deosebita finete si complexitate se dovedeste a fi lumea creionata de un scriitor considerat genial de multi, si pe buna dreptate. O sa va servesc cateva mostre din spatiul utopic construit de autor.

Spre deosebire de realitate, fortele Axei au castigat cel de-al doilea razboi mondial, reusind sa-i alunge pe rusi din Europa, si sa o colonizeze cu arieni blonzi, cu ochi albastri, devotati total noului regim. Africa  a fost ocupata  in intregime, in nu mai mult de  cinsprezece ani, populatia fiind luata in sclavie. Astfel, negrii nu mai au voie sa circule prea mult pe afara. Cand, insa, li se permite sa iasa, trebuie sa o faca in numar mai mic de trei persoane, neavand voie sa  ramana afara dupa lasarea intunericului. In ceea ce-i priveste pe evrei si pe tigani, acestia au fost exterminati in aceleasi “vechi” lagare de concentrare, politica fiind neschimbata in aceasta privinta.
Reich-ul este cel putin cu 10 ani in avans la nivel tehnologic fata de zona Pacificului, pastrandu-si monopolul si asupra comertului mondial, cu precadere asupra celui al materialelor plastice, marile carteluri economice si industriale germane, protejandu-si patentele si tinand la secret obtinerea poliesterului. Dupa victoria finala si perioada de reconstructie, nemtii si-au indreptat atentia catre spatiul cosmic, construind rachete interplanetare fabricate din materiale plastice rezistente la temperaturi inalte, foarte usoare si totusi dure, putand face fata cu brio chiar si ciocnirii cu meteoritii de clasa mai mare.

Iar in ceea ce-i priveste pe conducatori, Adolf se afla internat intr-un sanatoriu, si, dupa cum se zvoneste, nu este intr-o stare de sanatate fizica si psihica prea buna (se mira cineva?) puterea aflandu-se in mainile cancelarului Bormann, secondat de Goering, ramas acelasi pasionat si excentric iubitor de arta, Goebbels – ministrul Propagandei, ce subjuga  in continuare masele prin discursurile sale patriotice, si Heydrich, cel de care se tem toti, conducatorul Politiei Secrete.

Toate personajele povestirii se ghideaza dupa un oracol, I Ching, vechi de mii de ani, caruia ii adreseaza intrebari, si, folosindu-se de niste betisoase subtiri ce se arunca la intamplare, oracolul construieste  hexagrame de diferite modele, interpretate in versuri de un manual de baza. Scopul folosirii unui asemenea oracol este de a se creiona o viziune literara (interpretarile sunt in versuri) asupra viitorului apropiat celui ce-l interogheaza si de a se determina daca deciziile luate sunt favorabile. Cu alte cuvinte, se sugereaza eliminarea liberului arbitru din viata oamenilor, accesul la oracole nefiind ingradit si fiecare putand sa poarte la el betisoarele si tablita necesara descifrarii mesajului.

Cartea nu urmareste evolutia unui singur personaj, ci este o inlantuire de destine, ce se intersecteaza de-a lungul actiunii. Ritmul intrigii nu este unul grozav de alert, dar nici nu pot spune ca te adoarme, e undeva pe la mijloc. Titlul povestirii este dat dupa un autor al unei carti, in care Axa pierde razboiul, ca in realitate, si care se zvoneste ca se afla intr-o fortareata bine protejata, carte interzisa de catre regimul nazist. Cartea acestuia apare mentionata de-a lungul intregului roman, marcand personajele care o citesc, prin coerenta si realismul sau, oferindu-le o alternativa la societatea stricta in care traiesc. In jurul ei se construieste si o mare parte a actiunii.

Se vorbeste despre pierderea  increderii de sine si in fortele proprii, despre lipsa  unei perspective de viata. Cu timpul, insa, personajele isi descopera resursele necesare pentru a depasi orice piedici si a-si gasi noi teluri catre care sa-si canalizeze energiile.
Chiar daca sfarsitul nu m-a multumit, avem in fata un roman care a luat Premiul Hugo la timpul sau, si, prin urmare, cred ca nimeni nu va regreta timpul dedicat parcurgerii lui.

                                            Lascu Bogdan

[ratings]

Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte

Articol postat de: admin


Adauga un comentariu

RSS