Cartile lui Philip K. Dick sunt foarte coerente, în sensul ca temele, personajele si uneori chiar situatiile sunt recurente, iar elementul de science fiction ajunge sa fie diluat de permanente întrebari legate de distinctia dintre realitate si iluzie, dintre sanatate psihica si boala, dintre tehnologie si misticism. Dick nu este genul de autor constant cand vine vorba de constructie narativa, de actiunea cartii si de scenariul care sa tina lucrurile sub control. De fapt, scenariul unei carti scrise de el este viu tocmai pentru ca lucrurile scapa de sub control, uneori mai lin, de cele mai multe ori abrupt.
Actiunea din Clanurile de pe Alpha are la baza trei conflicte care ajung sa se intersecteze: cel dintre oameni si alphani, cel dintre locuitorii de pe satelitul Alpha III M2 – fosta colonie psihiatrica a Pamântului, scapata de sub autoritatea acestuia – si oricine ar vrea sa îi controleze, cel dintre Chuck si Mary Rittersdorf – aflati în mijlocul unui divort care se transforma rapid într-o adevarata lupta pe viata si pe moarte.
Cartea nu este unul dintre romanele de mare succes ale lui Philip K. Dick (Omul din castelul înalt, Ubik, Viseaza androizii oi electrice? etc). Din câte stiu eu, Clanurile de pe Alpha nu a ajuns pâna acum sa fie transpusa în vreun film, nici nu am gasit-o în Enciclopedia SF-ului modern a lui Jaques Sadoul, pe care gasit de cuviinta sa o consult. Scris în anul 1964 (imediat dupa acceptarea premiului Hugo pentru Omul din castelul înalt), an al divortului de cea de-a treia sa nevasta, romanul este, cel putin partial, o refulare. Totusi, în spatele cartii sta o idee extrem de interesanta si de seducatoare, în cea mai buna traditie science-fiction: cea a unei societati compuse din 7 clanuri diferite, fiecare suferind de tarele unei anumite maladii psihice (maniaci, paranoici, schizofrenici, obsesivi-compulsivi, depresivi etc.), fiecare cu slabiciunile si punctele forte proprii, reusind cumva sa functioneze împreuna, sa creeze, sa evolueze, sa gaseasca resurse nebanuite pentru a se apara atunci când e nevoie de asta. Si ce înseamna atunci normalitatea, daca nu cumva chiar suma tuturor acestor forte contrare, în cazul unui echilibru oricât de precar?
Regretul meu este ca aceasta idee nu a fost dezvoltata ca tema centrala, ci a ajuns sa fie subordonata acelei refulari de care vorbeam. Toate celelalte elemente SF (nu lipsesc extraterestri telepati, puteri paranormale precum cea de a controla timpul sau clarviziunea, colonizari planetare, simulacre telecomandate etc.) par si ele doar un decor foarte colorat pentru un deznodamânt parca prea rapid si subiectiv. In concluzie, Clanurile de pe Alpha este o carte care te prinde prin ritmul alert si prin deschiderile pe care le face în nenumarate directii, dar te si face sa regreti ca nu au fost urmate pâna la capat.
Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“
Gabriel Nita
[ratings]
Adauga un comentariu