Cum ar fi sa mai poti citi, ca in copilarie, povesti cu domnite si cavaleri, pe care sa nu le mai poti lasa din mana pana la ultima pagina? Cum ar fi sa gasesti un motiv de maxima satisfactie doar in faptul ca romanul pe care-l citesti, si care-ti place, are peste 1000 de pagini? Cum ar fi sa te intristezi cand vezi ca partea care a mai ramas de citit devine din ce in ce mai subtire?

Credeti ca lucrurile astea s-au pierdut cu totul odata cu cele doua ore de program TV pe care ni le dadea Impuscatu’? Ei bine, atunci incercati “Urzeala Tronurilor” si va asigur ca veti trai (sau retrai) aceste sentimente. Si cu toate acestea, romanul nu este deloc unul pentu copii (desi nu bag mana in foc ca pustii nu l-ar savura). Este o carte solid construita, cu o actiune care se desfasoara fara ezitari pe trei – patru planuri concomitent.

Dupa cum probabil va dati seama si din titlu, este vorba de eterna lupta pentru tron. Un joc, sau o urzeala (in functie de limba in care citesti cartea) in itele careia se prind mai multe case stapanitoare ale provinciilor unui tinut mitic, de marimea unui continent, dar care te duce cu gandul la un regat din Evul Mediu. Similitudinea cu Anglia medievala este evidenta. Chiar autorul marturiseste ca actiunea cartii i-a fost inspirata de Razboiul celor Doua Roze. Paralela intre numele celor doua case principale – Stark si Lannister – si Casele York si Lancaster este iarasi evidenta.

Pasiunea lui George R R Martin pentru istoria evului mediu, este insa completata cu elemente de fantasy. Pentru ca, am uitat sa va spun, nu este un roman cavaleresc, ci unul fantasy. Exista un zid imens la nord de teritoriile casei Stark si dincolo de el sunt Ceilalti, niste creaturi ale ghetii plutind intre legenda si adevar. Ca un avertisment, ni se aminteste la un moment dat ca, prinsi in urzeala tronurilor, oamenii ignora adevaratul pericol, care va veni odata cu iarna. Caci vara este pe sfarsite, si in Westeros, pentru ca asa se numeste tinutul, anotimpurile dureaza ani in sir.

Dincolo de mare exista alti inamici. Ca o paranteza, printre hartile lumii imaginate de Martin (pentru ca este recomandabil sa cititi urmarind din cand in cand harta), am gasit una destul de inspirata care prezinta regatul Westeros asemanator cu Insulele Britanice, dincolo de Canalul Manecii intinzandu-se continentul vast. In stepele lui nesfarsite exista semintia Dothraki (se poate face iarasi un paralelism cu calaretii mongoli poate), unde s-a refugiat ultima descendenta a vechilor regi, stapani ai dragonilor.

Intriga romanului este prea complexa pentru a fi prezentata aici si de fapt nu asta e scopul prezentei recenzii. Tot ce pot sa va spun e ca George R R Martin nu se sfieste sa-si omoare personajele, daca actiunea romanului o cere. Nu avem deci de-a face cu povestioare pentru copii in care cititorul sa se intrebe ce o sa faca eroul dupa ce a trecut si de primejdia asta. Asadar cititi cu incredere, veti lasa unele personaje intinse pe campul de batalie sau pe scandurile esafodului, dar nu va pierdeti speranta; catre finalul cartii, poate ca o promisiune pentru viitoarele volume ale seriei, dragonii renasc.

Ion Ardeleanu

[ratings]

Am citit „Jocul lui Ender” intr-o cheie (poate ca era si singura) destul de simplista: clasicul razboi oameni-extraterestri. Pentru volumul doi al seriei, „Vorbitor in numele mortilor” ideile probabil ca au avut timp sa mai dospeasca in mintea autorului si sa evolueze de la conflictul intre specii inteligente la incercarea de comunicare si convietuire intre acestea.

„Limba Nordică are patru cuvinte pentru a denumi gradele de straneitate. Primul este din-alt-ţinut sau utläning, străinul pe care-l recunoaştem ca fiind fiinţă umană a lumii noastre, dar din alt oraş sau alta ţara. Al doilea este framling(…) . Acesta e străinul pe care-l recunoaştem ca uman, dar venit din altă lume. Al treilea este ramen, străinul pe care-l recunoaştem ca uman, dar aparţinând altei specii. Al patrulea se referă la adevă-raţii extratereştri, varelse, între care includem şi animalele, pentru că dialogul cu ele este imposibil. Trăiesc, dar n-am putea bănui ce scopuri sau cauze le fac să acţioneze. S-ar putea ca aceste creaturi să fie inteligente, conştiente de propria existenţă, dar nu avem cum să aflăm asta.”
Cam asta este sinteza problemei cu care se confrunta omenirea la 3000 de ani dupa ce Ender–Savarsitorul a reusit sa distruga singura rasa extraterestra cunoscuta, aruncand asupra omenirii vinovatia de a fi exterminat o specie pe care o crezuse varelse.

Ender este acum vorbitor in numele mortilor, un fel de preot-calugar al unei pseudoreligii pe care o infiintase, apasat de vinovatia actului comis in urma cu 3000 de ani. Este aproape la fel de batran ca si civilizatia umana (dezvoltata exponential in urma distrugerii gandacilor), datorita efectelor relativistice ale zborurilor interstelare. Poarta cu el matca si deci posibilitatea regenerarii civilizatiei gandacilor si este intr-un straniu contact cu Jane, un program de calculator, sau o noua specie inteligenta –poate ramen, poate varelse.

La un prim nivel de intelegere, romanul are o intriga oarecum detectivista. Pe planeta Lusitania, colonizata de catolici habotnici, este descoperita o noua specie inteligenta-purcelusii. Xenobiologii care ii studiaza, si care sunt supusi unei politici drastice de non interferenta, sunt ucisi in mod ritualic in momentul in care reusesc sa faca legatura intre Descolada, un virus mortal de pe planeta, si structura anatomica a purcelusilor. Rezolvarea enigmei releva nu numai ca purcelusii au un ciclu complet de viaţă socant, dar si o posibilitate cutremuratoare: patrunderea acestora in spatilile locuite de oameni ar putea insemna infestarea cu Descolada.

Este destul de clara similitudinea contactului dintre oameni si purcelusi cu interferenta dintre portughezii catolici si indigenii din jungla amazoniana in perioada colonizarii Braziliei (inclusiv dilema daca influentarea unei civilizatii rudimentare de catre una superioara este justa sau nu). De altfel, uitandu-ma prin biografia lui Orson Scott Card am vazut ca la un moment dat a fost misionar in Brazilia.

In final nu am reusit sa inteleg clar daca am citit un roman despre vinovatie, cainta, indreptare si izbavire, sau doar o justificare pentru o sentinta ferma: dacă o specie străină pare hotărâtă să ne distrugă şi nu putem comunica sub nici o formă cu ea, dacă n-o putem înţelege, dacă nu există nici o posibilitate s-o abatem în mod paşnic de la scopurile ei, atunci orice acţiune întreprindem pentru a ne salva este justificată, inclusiv distrugerea completă a celeilalte specii.

Adica un nou Xenocid. Probabil ca ma voi lamuri citind partea a treia a seriei, care se numeste, cum altfel, Xenocid.

Ion Ardeleanu

[ratings]

Ale filei doua fete…regasim si in Camuflaj a lui Haldeman recent editata la Nemira. Vechea intrebare daca suntem singuri in univers capata un raspuns prin evidentierea faptului ca intrebarea corect pusa nu este daca suntem singuri ci mai degraba se cuvine sa ne intrebam daca i-am recunoaste pe cei straini.

Existenta inseamna inainte de toate adaptare la conditii, aceasta trasatura comuna a fiecarei forme de viata, dusa la extrem are drept rezultat doua variante: ori o atat de perfecta sincronizare cu mediul incat sa fie imposibil de diferentiat dintre celalalte fiinte ori atingerea unui atat de avansat grad de devoltare fizico-mentala incat in orice confruntare dintre o astfel de fiinta si o forma de viata oarecare, invingator va iesi mereu fiinta aceasta.

Haldeman ne prezinta exact astea doua vietati, ambele capatasera nemurirea odata cu nasterea, ambele ajunsesera pe pamant cu mult inainte ca noi sa ne fi pus vreo intrebare privind posibila lor existenta. Desi inzestrate cu capacitati foarte apropiate, totusi exista intre cele doua o diferenta enorma: una supravietuieste eliminand fiecare individ inainte ca acesta sa devina o amenintare. Ucide de dragul crimei, ucide deoarece in luarea unei vieti isi gaseste placerea, ucide din plictiseala.

Din punctul sau de vedere aceste actiuni nu pot fi calificate crime, ea se considera pradatoarea suprema care are acest drept, chiar mai mult, are “datoria” de a elimina orice fiinta mai slab inzestrata. Omenirea nu doar ca nu constitue pentru aceasta o amenintare ci nu merita nici macar sa fie considerata un posibil adversar. In comparatie cu un om, ea este o Zeita, una indiferenta, plictisita de milioanele de ani ce s-au scurs de la inceputul existentei sale, asa ca unicul sau scop ajunge sa fie gasirea unui adversar capabil macar sa-si asume lupta chiar daca –dupa convingerile acestei sadice Zeite-in final va fi invins.

Celalalt individ este mai subtil. Cand a ajuns pe Pamant inca nu existau alte forme de viata decat cele marine…asa ca mii si mii de ani a trait printre acestea schimbandu-si infatisarea dupa bunul plac, luand mereu forma fiintelor aflate in varful lantului trofic.

Traind insa in forma unei alte fiinte imita si comportamentul firesc al acestuia si mergea cu tendinta sa de asemanare perfecta atat de departe incat simtea si actiona intocmai ca fiinta copiata, pastrandu-si constiinta identitatii de sine intr-un plan latent. Nemurirea acestuia nu se datora intratat caracterului de etern invingator cat faptului ca isi recladea corpul ori de cate ori era nevoie. Atunci cand s-a reintors dupa milenii la suprafata pamantului, descoperind ca intre timp aparusera forme de viata inteligente se decide sa ia forma acestora si sa se camufleze printre ele.

Asemeni celeilalte fiinte si acesta cauta un seaman al sau dar nu pentru a se lupta cu un adversar puternic ci pentru a nu fi singur. Unicitatea devenise greu de suportat ceea ce indica faptul ca apartinea unei rase sociabile. Contrar asteptarilor, isi recunoaste seamanul nu intr-un nemuritor ci intr-un om carismatic, asta deorece traind ca om ajunge sa constientizeze ca principala sa caracteristica nu este aceea de a fi fiinta eterna ci mai degraba accea de a fi insetata de cunoastere. Odata regasit spiritul cu care se simtise inrudit, datorita capacitatii sale de mimetism perfect ajunge sa cunoasca si sentimentul profund uman al dragostei…

Nu vreau sa spun mai mult despre actiunea cartii caci ar insemna s-o povestesc, vreau insa sa atrag atentia asupra mesajului transmis si anume ca probabilitatea de a avea camuflat printre noi vreo fiinta ostila noua este egala cu probabilitatea de a aveau una capabila sa ne cunoasca si chiar sa ne iubeasca.

Este afisarea luptei eterne dintre lumina si intuneric, dintre bine si rau.

In momentul in care un zeu malefic ajunge sa ne ameninte, se va gasi mereu un zeu bun sa se ridice in apararea noastra si in mijlocul cunoscutelor sau nesesizatelor lupte dintre forte si capacitati ce depasesc cu mult limitele umane, noi, marunte creaturi tarziu aparute, avem conditiile necesare, calitatile si timpul necesar de a creste, de a ajunge mici zeitati pe scena lumii.

O atentie deosebita merita efortul lui Haldeman de a nascoci fiinte extrateresre de o naturalete si de o logica suficiente cat sa devina credibile, spre diferenta de operele de duzina unde fiintele straine sunt prezentate asemeni unor marionete din plastic si actioneaza dupa niste principii ilogice, fortate, aici intalnim fiinte asemeni celor descrise de Van Vogt (Odiseea Navei Space Beagle) sau celebrului Aliens.

Actiunea cartii se desfasoara firesc, intr-un ritm nu atat de alert incat sa devina obositoare urmarirea faptelor fiecarui personaj dar nici intr-un ritm atat de lent incat sa plictiseasca, limbajul si felul de exprimare ramane cel cu care ne-a obisnuit Haldeman in Razboiul etern, in Pace eterna sau in cealalta carte importanta a sa. Conexiunea Psi, acestea fiind (din cate stiu) singurele aparute deocamdata in limba romana. Ca pasionat de Sf –ul bun apreciez efortul celor de la Nemira de a furniza o lectura de calitate si sper ca in viitorul cat mai apropiat sa ma pot bucura si de celelalte mari scrieri ale lui Haldeman.

Balin Feri

[ratings]

Cine mai citeste Newton in original? Pe Newton il cunoastem din manuale si din ce au mai scris altii despre el. In Fizica de clasa a 9-a tin minte ca am studiat mecanica newtoniana. Rezumata de altii. Probabil si principiile sunt rescrise, pentru o clarificare didactica. E posibil ca, in afara de ecuatii sa nu fi citit nici macar un singur rand scris de Newton, un tip atat de celebru pentru scrierile lui dar atat de putin citit.

Daca nu ajung sa citesc lucrarile in original ale lui Newton de ce as citi o carte care vorbeste despre el si epoca aceea indepartata? Pentru ca, in afara de documentare minutioasa, cartea este vie. Iata cum prezinta Verlet succesul si esecul:

“Stiinta este un joc crud. Iti dobori in flacari adversarii, iti parjolesti concurentii, iti nimicesti rivalii. Desi stii, fiindca le-ai fost uneori victima, cat de rau dor loviturile, continui sa joci acest joc. Fara a simti vreo remuscare: la drept vorbind, nu eu ii vin de hac rivalului meu (sau invers), ci chiar stiinta; suntem amandoi in slujba ei, fara patima, impartial, ea ne departajeaza.” (99)

Si acum sa deschidem cufarul. Cufarul a existat, nu este doar o expresie. In el Newton a inchis lucrarile de alchimie, niciodata publicate. El a fost pastrat de descedentii familiei timp de doua secole.

In 1936 cufarul a fost deschis si lucrarile esoterice scoase la vanzare. Vandute dar niciodata publicate aceste lucrari stau la muzeu. Stiinta, asa cum o intelegem astazi, nu mai are nevoie de ele. Stiinta, asa cum era inteleasa atunci cand abia se nastea, se sprijinea, intr-un fel, pe pe genul acesta de scrieri (amestec de magie si alchimie, de teologie si stiinta).

Pana la urma de ce este atat de respectata stiinta acum? Pentru ca a dat fiinta lumii magicienilor: vorbim la distanta instantaneu, vedem in globul de sticla oriunde pe pamant, zburam prin aer iar plumbul nu l-am tranformat in aur pentru ca si-ar fi pierdut valoarea. Dar “transmutatia elementelor” o cunoastem si o folosim (elementele radioactive).

Lumea de acum este intr-un fel mai mult magica decat stiintifica. Iar fizica de acum, cel putin o ramura a ei, cea care se ocupa de astronomie, este un soi de teologie moderna, care il cauta pe Dumnezeu dincolo de Big Bang.

Chiar daca au fost uitate “radacinile” sau “motivele” stiintei actule, ele au supravietuit in cufar, obiect ce devine o metafora:

“Cufarul e gol dar el chiar a existat. El e spatiul vacant rezervat subiectului stiintei, locul definitiv pierdut al originilor sale, acel altceva informulabil care scapa ascendentului sau. El este receptaculul a ceea ce stiinta exclude pentru a se defini si pe care succesul ei nu ne mai ingaduie sa-l gandim si sa-l sesizam.” (31).

Mai sunt si altii, cunoscuti acum pentru solutiile stiintifice propuse, celebrii in vechime pentru cu totul ale motive. De exemplu Cardan, inventator al solutiei la ecuatia de gradul 3, era celebru mai ales ca medic si astrolog.

La fel Kepler, care a pus bazele astronomiei moderne este si creatorul astrologiei actuale. Si lista poate continua. Ma departez de carte si spun, mai in gluma, mai in serios ca magia si-a atins scopurile sub mantia rationalitatii stiintei.

Acum stiinta este si hranirea si cresterea porcilor sau cultivarea de cereale. Pentru asta se studiaza, se fac desoperiri in genetica, imbunatatiri etc. care ne ajuta sa ne hranim pe masura ce ne inmultim.

Pe atunci stiinta trebuia sa descopere cum a gandit Dumnezeu cand a facut lumea. Intrebare care acum e desueta. Numai ca din framantarile acestea s-a nascut lumea in care traim. Iar cartea de fata face o biografie a stiintei, nu numai a lui Newton, si mentioneaza disputele si framantarile care au insemnat inceputul discursului stiintific modern.

Discurs din care nu ar trebui sa lipseasca acel dram de magie care sa ne faca sa dorim lucruri absurde, nu numai confortabile, cum ar fi de exemplu sa stim ce a gandit Dumnezeu cand a facut lumea…

Silviu Toma

[ratings]