“Nu exista o poveste adevarata. Adevarul are mai multe fete si este ca vechiul drum spre Avalon, depinde de vointa si de gandurile tale, daca drumul te va accepta”, Marion Zimmer Bradley, Negurile

Totul incepe cu o noua perspectiva asupra lumii si vietii din Evul Mediu vazut prin prisma unei religii in decadere in fata unei alteia care se lupta sa-i ia locul in sufletul si viata taramurilor britanice.

Pe un fundal de lupte si aliante intre triburile Britaniei, scotieni, saxoni, galezi, adeptii a diverse credinte una mai veche ca cealalta, se desfasoara povestile de dragoste a marilor oameni care au scris istoria acelor locuri. Incepand cu Uther Pendragon si Igraine de Cornwall, Arthur si Morgaine le Fay, Guinevere si Lancelot al Lacului totul e prezentat intr-o lumina halucinanta.

Vechile credinte sunt zguduite din temelii si tot mai multe din crangurile sacre de stejari ale Vechiului Popor, sunt taiate pentru a face loc bisericilor noii credinte, cu clopotele si zeul lor mort care interzice ritualurile fertilitatii – atat de necesare traiului simplu al oamenilor ce cultiva ogoarele – ca fiind imorale.

Lumea Avalonului se pierde in neguri si doar cei initiati mai pot s-o gaseasca. Iar acestia cad prada, din ce in ce mai mult, noii versiuni a adevarului ce le este impusa de preotii crestini. Doamna Lacului, reprezentanta Zeitei, concepe un plan ce se intinde pe cateva generatii pentru a apara si a readuce stralucirea vechii credinte in sufletele oamenilor.

Avem de-a face cu o poveste destul de interesanta despre cum se creeaza si se influenteaza regii, despre filozofii de viata si despre moarte si renastere vazuta din perspectivele diferite aceea a unei lumi muribunde – cea a Avalonului, taram vrajit si protejat de neguri unde ritualurile fertilitatii inca se mai practica cu sfintenie – si din perspective lumii care-i ia locul – in care acum exista doar manastirea Glastonburry, cu dangatul strict al clopotelor ei.

Personajele sunt scoase din statutul de perfectiune al legendei si umanizate. Sunt redefinite personalitatile tuturor.

Guinevere devine din frumoasa, blanda si credincioasa sotie (daca excludem episodul Lancelot) o femeie slaba, si fara personalitate, care se agata de credinta crestina pentru a se consola ca este relativ neimportanta in viata celor din jurul ei.

Morgaine devine din vrajitoarea rea si fara suflet, femeia independenta si puternica ce lupta pentru a reinvia credinta in care a fost crescuta, folosind toate mijloacele pe care le are la dispozitie.

Arthur, nu mai e doar regele care a unit triburile Britaniei pentru prima data, dar si cel care a tradat vechea credinta a Avalonului, supunandu-se preotilor noii religii.

Lancelot, fiul Domanei Viviane a Lacului, cavalerul perfect si prietenul de nadejde al lui Arthur, este indragostit nu doar de regina, ci si de regele sau.

Merlin, inteleptul, nu mai e doar un simplu om ori vrajitor, ci e o functie de Mesager al Zeilor, preluata pe rand de catre druidul Taliesin si apoi bardul Kevin.

Igraine si Uther Pendragon traiesc o dragoste magica si o reuniune peste viata si moarte ce difera mult de clasica portretizare a ei ca fiind sotie fidela si inselata de vraji sa-si tradeze sotul cu Uther, Marele Rege al Britaniei care doreste sotia vasalului sau.

Se impletesc legendele cunoscute cu fantezii despre lumile vechi Lyonnesse, Atlantida, si popoarele magice ale Zanelor si Oamenilor mici, cei Vechi, care au stapanit pamanturile britanice inainte de venirea romanilor cu legile lor noi, in care femeile, din regine si sfatuitoare, au devenit neimportante si dispensabile.

Lupta din sufletul personajelor se repeta obsesiv cu aceleasi teme: imoralitatea unor relatii intime intre rude foarte apropiate, supunerea femeilor de catre barbati, sub obladuirea noii religii, desacralizarea vechilor credinte si ritualuri.
Povestea in sine e relaxanta si captivanta, un nou punct de vedere asupra schimbarilor ce au avut loc odata cu invingerea vechilor zei de catre Dumnezeul cel nou. Lupta si divergentele dintre personaje nu se poarta pentru negarea noii religii ci pentru infrangerea oamenilor care o impun ca fiind unica si de netagaduit.

Urmeaza inca doua parti ale acestei serii ce continua zbaterile religioase si emotionale ale lumii intr-un prag de ev intunecat.

Dascal Monica

[ratings]

Poti spune despre un roman horror ca este genial fara teama de a fi ridiculizat? Daca primul raspuns care v-a venit in minte a fost NU, inseamna ca n-ati citit IT al lui Stephen King, tradus magistral de Mihnea Columbeanu (felicitari! mai citisem cateva carti traduse de dl Columbeanu pentru alte edituri si fusesem nemultumita dar cu Orasul BantuIT si-a spalat toate pacatele).

Cititi-o si veti intelege de ce Stephen King a spus ca este , “suma a tot ce am facut si am invatat in viata mea”. Este o carte uluitoare si nu mi-e rusine sa recunosc faptul ca o recitesc o data pe an, a devenit un fel de ritual ce dateaza din. . . nu mai stiu, oricum, am prima editie, sunt vreo zece ani de atunci, poate mai mult. Le-am imprumutat-o si prietenilor iar acolo unde am intampinat rezistenta, am cumparat-o si le-am facut-o cadou.

Are nenumarate fatete, ca un diamant, poate fi citita pe diverse planuri si poate placea chiar si celor ce nu sunt amatori de horror. Radiografia unui oras american de provincie in anii ’50 cand modul de viata incepea sa fie amenintat de aparitia rock’n-roll-ului; e interesant sa gasesti numele unor formatii si cantareti blamati atunci, aflati azi in The Hall Of Fame si despre care noi abia reuseam sa auzim cate ceva, date fiind conditiile sociale. . . Monografia fictiva a unui loc la fel de fictiv, marcat de un trecut destul de sangeros, cunoscut de locuitorii sai dar totusi ignorat cu eleganta obstinatie, intr-un mod tipic pentru Derry – oraselul care a reusit sa coexiste cu Raul, prosperand in ciuda sau mai degraba datorita acestuia. . .

In al treilea rand, este un roman despre copilarie si prietenie, capitole superbe pline de umorul si candoarea varstei respective. Cei sapte pusti aflati in pragul pubertatii, incercati de primii fiori ai iubirilor adolescentine, sunt niste personaje incredibil de atasante. . . M-as hazarda sa spun ca IT e un fel de, Ciresarii in varianta horror dar cred ca multi dintre cei ce vor citi aceste randuri n-au auzit de romanul lui Constantin Chirita, pe deasupra personajele lui Stephen King sunt niste loseri cu totii (alesi oarecum pe criterii “politically correct”: Bill este balbait, Eddie – astmatic, Richie – ochelarist, Ben – obez, Beverly este fata, Stan – evreu iar Mike – negru, sa nu uitam, erau anii ’50!), aflati pe lista neagra a lui Henry Bowers(batausul de serviciu) si a amicilor lui, oarecum niste antieroi dar cu atat mai plauzibili.

Si, fiind vorba de Stephen King, este, bineinteles, un roman de groaza clasic, destul de cumplit incat sa-ti faca parul maciuca, niciun fan al genului horror nu va fi dezamagit! Nu vreau sa intru in detalii, e destul de greu sa condensezi doua volume destul de groase in cateva randuri si nu vreau sa stric surpriza nimanui. . .

Daca ati vazut miniseria TV cu John Ritter si Anette O’Toole. . . uitati de ea! De altfel, din cate stiu, King n-a fost prea incantat de ecranizarile romanelor sale. . . Filmul nu reuseste sa atinga decat unele aspecte ale cartii, fapte, informatii, detalii, trairi au fost date la o parte pentru a nu complica scenariul dar ele erau importante in urzeala narativa, lucru de care iti dai seama numai citind-o. . .

Cei familiarizati cu romanele lui King vor regasi acel talent unic de a crea tabloul unei tragedii generale din dramele unor personaje marunte create special pentru asta, o avalansa de intamplari nefericite ce se petrec in acelasi timp(ca in Apocalipsa, de exemplu) dand-i impresia venirii sfarsitului lumii. . . In cazul orasului Derry, Maine – sfarsitul unei lumi, lumea lor asa cum o stiau. . .

Dar, ca in orice basm, fie el unul modern, in final Binele invinge Raul, chiar daca asta presupune niste sacrificii. . . De asta imi place Stephen King mai mult decat Serge Brussolo ori decat alti autori de horror, in cartile lui exista speranta. . . si asta e de ajutor atunci cand inchizi cartea si pui capul pe perna incercand sa adormi. . . dupa ce ai controlat prin dulapuri si pe sub pat!

Cristina Serbu

[ratings]

Joe Haldeman se numără printre autorii ale căror cărţi le citesc întotdeauna cu plăcere. Părerea mea e împărtăşită, se pare, atât de către confraţii săi, cât şi de către marele public, scriitorul american fiind printre puţinii care au reuşit (şi încă în trei rânduri!) “eventul”, dubla Hugo-Nebula, cu Forever War (în 1975-1976), cu nuvela The Hemingway Hoax (în 1990-1991) şi cu Forever Peace (în 1998-1999). E o performanţă care, chiar şi pentru un cititor neavizat, e de-ajuns pentru a incita la lectură.

Haldeman s-a născut în iunie 1943, în Oklahoma City. În 1965 s-a căsătorit cu Mary Gay Potter, iar în 1967 şi-a luat licenţa în astronomie şi, în acelaşi an, a fost recrutat şi a luptat în Vietnam, ca inginer militar. Experienţa războiului avea să îl marcheze profund, influenţându-i în bună parte scrierile de mai târziu şi inspirându-i primul roman, War Year (1972) şi capodopera publicată trei ani mai târziu, The Forever War (1975).

În prezent, locuieşte în Gainesville, Massachussets şi predă cursuri de tehnică literară la MIT. Camouflage (2004) este cel de-al douăzeci şi unulea roman publicat de Haldeman. I-au urmat, în 2005, romanul Old Twentieth, iar în 2006 culegerea de povestiri War Stories.

În anul 2019, în adâncul Pacificului este descoperit întâmplător un artefact de origine necunoscută. Încercările unui grup de oameni de ştiinţă de a-i pătrunde misterul par zadarnice. Aceştia, sub conducerea oceanologului Russell Sutton (printre ale cărui realizări se numără ridicarea la suprafaţă a epavei Titanicului), speră să câştige deopotrivă faimă şi avere din descoperirea secretelor misterioasei structuri, bănuită aproape unanim a fi de origine extraterestră.

Russell şi colegii săi nu bănuiesc însă că artefactul a devenit o ţintă nu doar pentru guvernele marilor puteri, ci şi pentru două entităţi non-umane, nemuritoare, ce-şi pot schimba forma după propria voinţă. Destinul lui Russell se va schimba radical atunci când drumul său şi al celor doi alieni (care doar îşi bănuiesc reciproc existenţa şi urmăresc scopuri radical diferite) se va intersecta.

A povesti mai mult, a intra mai mult în detalii, ar însemna să răpesc cititorilor bucuria descoperirii unui roman pasionant, cu structură de thriller. Căci romanul lui Haldeman e o mostră a ceea ce înseamnă arta povestirii. Naraţiunea e simplă, fără artificii inutile, fără risipă de metafore sau cuvinte mari.

Stilul e omul, se spune, şi din câte mi-a fost dat să citesc despre Haldeman, acesta e unul dintre acei “meat and potatoes people”, cum atât de plastic îi caracterizează americanii pe cei care nu se încurcă în detalii inutile. Un specialist în oceanografie, în computere sau în astronomie ne-ar confirma, probabil, exactitatea datelor ştiinţifice folosite, fără exces. Haldeman ştie să îşi strecoare informaţiile fără a deveni plictisitor prin exces expozitiv.

O lectură plăcută, care nu dă dureri de cap, dar te prinde îndeajuns pentru a lăsa cartea din mână doar când te răpune oboseala. Probabil că, din punct de vedere strict literar, unii dintre contracandidaţii la Premiul Nebula din 2006 (şi mă gândesc acum la Susanna Clarke, Geoff Ryman sau John C. Wright) ar fi meritat mai mult să câştige.

Dar proporţia de îmbinare între literar şi ştiinţific, cea care dă măsura apartenenţei la genul literar pentru care au fost întemeiate Premiile Nebula de către Damon Knight, e cea care determină (în cazul ideal, desigur) cartea care merită cel mai mult să câştige. În competiţia din 2006, proporţia ideală a fost atinsă de cartea lui Haldeman.

Horia Ursu

[ratings]

Romanul considerat revelaţia anului 2005 în Franţa, Teoria norilor de Stéphane Audeguy (Editura Nemira, 2006, traducere de Dan Petrescu, colecţia Babel, coordonată de Ana Antonescu) relevă pe cel mai proaspăt “maestru al norilor”, stăpân peste cea mai tainică ştiinţă despre legăturile dintre cer şi pământ. Despre ce fel de ştiinţă este vorba şi cum se face că un roman de secol 21 se întoarce la istorii din secolul 19?

Simplificând lucrările, ea ar purta numele de … meteorologie, dar cunoscătorii ştiu că se află în faţa unei arte acoperită, ca atâtea altele de secolului al XIX-lea, cu o glazură … ştiinţifică, dând gustul plăcut al certitudinilor. Ficţiunea se sprijină pe o documentare serioasă, care îngăduie salturi neaşteptate, de la bombardamentele atomice la pictorii englezi dornici să prindă pe pânză lumina şi mişcările fluide ale atmosferei.

Teoria norilor are mai multe chei de lectură: carte a întâlnirilor memorabile, scurtă istorie a ştiinţei numită astăzi meteorologie, naraţiune plină de aventuri şi revelaţii, relatarea mai multor călătorii iniţiatice, totodată carte a istorisirii, compusă dintr-un lanţ de poveşti care au ca actanţi o specie curioasă de visători, fascinaţi de cer şi mişcările norilor, obsedaţi să îi clasifice, să înţeleagă transformările care compun un ciclu complicat, să le descifreze traseele şi să le prevadă evoluţia.

Povestea iniţială are în centru pe Akira Kumo, japonezul care se stabileşte în Franţa şi ajunge un nume în industria modei, şi pe Virginie Latour, bibliotecara angajată de el ca să îi ordoneze materialul imens adunat, cu aceeaşi tematică, norii. Relaţia banală, concretă între patron şi angajata lui se transformă într-una de tip iniţiatic, între maestru şi ucenica lui. Akira Kumo o introduce într-o lume complet străină, cea a călătorilor prin împărăţia norilor prin puterea ştiinţei şi a artei.

Istorisirea este mijlocul de familarizare cu efemerul, inconstanţa şi fluiditatea norilor. Akira Kumo vorbeşte mai întâi despre Luke Howard, quakerul care face prima clasificare a norilor cu termeni latineşti, uşor de înţeles şi recunoscut în toată lumea ştiinţifică, ca şi despre Goethe preocupat de izomorfismul elementelor naturii, speculează asupra unei posibile întâlniri a celor doi.

Al treilea personaj urmărit este pictorul Carmichael, prin care se deschide altă fereastră de interpretare a misterului norilor: pagini descriptive splendide sugerează mişcarea lentă, travaliul creatorului, până ce pânzele sale se desprind de pământ şi reflectă doar cerul. Nu lipsesc referiri la pictorii englezi care au făcut şcoală în tentativa de a surprinde cerul cu nori, elemente ale unei naturi proteice, sau capitolul dedicat exploziei din Karakatao şi a urmărilor ei, o bombă naturală ce anticipează bombele atomice.

Cel mai complex dintre exploratorii tărâmului norilor este Richard Abercrombie, care părăseşte Europa şi străbate lumea, trece prin peripeţii care îl schimbă ireversibil, ajunge să investigheze formele cele mai diverse ale vieţii şi ale naturii umane, să caute legături între climă şi sexualitate, între lichidele pământului şi fluidele din înălţimile cerului. Un traseu sinuos îl duce din Devon departe, în insula Borneo, apoi în Bali, şi mai departe, în peninsula japoneză Hokkaido.

Fotografiile făcute compun “protocolul Abercrombie”, pe care autorul lui refuză să-l facă public, intuind că nu i-a venit timpul unei înţelegeri şi receptări autentice. Pe baza acestor fotografii îşi construieşte o teorie ininteligibilă pentru secolul său, cea a analogiei între cele mai diferite manifestări ale vieţii şi ale materiei. Totodată, protocolul Abercrombie schimbă raportul între Akira Kumo şi Virginie Latour, transformându-l pe maestru în ascultător curios, pe ucenică în maestrul norilor.

Actul povestirii declanşează în Akira Kumo recuperarea amintirilor îngropate într-un depozit interzis al propriei memorii, care îi explică toate petele albe din biografie, care îi relevă o experienţă atât de cumplită, încât retrăirea ei este insuportabilă, legată fiind de Hiroshima. Acţiunile în care se implică Virginie Latour o fac să găsească o preocupare şi un rost propriei vieţi, până atunci perfect anodine.

Teoria norilor dovedeşte că la început de secol XXI romanul contemporan cunoaşte un nou proces de “internaţionalizare”, diferit şi de cel realizat în urmă cu un veac de Henry James, sau în ultimele decenii de scriitori modelaţi de două civilizaţii şi culturi, ca Nadine Gordimer şi Doris Lessing, ca Salman Rushdie şi Kazuo Ishiguro.

Norii fac ocolul pământului, şi, în mod inevitabil, scriitorul care le urmăreşte istoria şi traseele, străbate globul terestru. Un veritabil maestru al norilor nu poate fi decât un scriitor al mapamondului.

Elisabeta Lăsconi

[ratings]