Doar sa fii inconstient sa crezi ca e usor sa scrii cate ceva pe marginea cartii The Best of Robert Silverberg editata de Barry N. Malzberg in 1976 (cunoscut la noi mai mult ca editor al Amazing Sories si nu ca romancier) pentru Pocket Books si tradusa de Dan Popescu pentru Editura Nemira in 1994 sub titlul Vatican, ultimul conclav (a doua editie, revazuta, 2006).

In primul rand, specificarea Premiului Nebula de pe coperta s-ar putea sa-i induca in eroare pe cei neavizati, dar nu pe cei care au repere minime despre opera lui Robert Silverberg! Nu volumul a obtinut distinctia; volumul cuprinde doua Premii Nebula: Vatican, ultimul conclav (in original Good News from the Vatican, 1971) si Pasagerii (1969), un Premiu Hugo, Aripi de noapte (1969) si o nominalizare la acesta, Hawksbill Station (1968). In al doilea rand, valoarea celor zece povestiri si nuvele antologate sunt mai presus de orice suspiciune, e vorba de zece selectii din sutele de povestiri si nuvele scrise pana acum de Silverberg (bineinteles ca nu intra aici si cele peste 70 de romane).

Pe scurt, povestirile si nuvelele cuprinse sunt in ordine cronologica: Drumul spre noapte (1954; tema canibalismului a facut ca ea sa fie publicata abia in 1958), Omul cel cald (1957; dupa vreo suta de povestiri publicate, este prima acceptata de Fantasy & Science Fiction, o povestire despre un necunoscut care se hraneste cu necazurile si durerile membrilor unei mici comunitati), Sa vezi omul invizibil (1962; este descrisa o lume in care cei vinovati sunt declarati invizibili, persona non grata carora nu trebuie sa le acorzi nicio atentie! Aici, cum spune chiar Silverberg, “am preluat ideea din Loteria din Babiloni si am dezvoltat-o pentru a explora implicatiile ei practice si astfel, facand ceeea ce Borges lasase nefacut), Al saselea palat (1964; povestire cu accente zen despre paznicul unei comori; finalul neasteptat ii da intreaga savoare; a fost publicata in “Galaxy”), Mustele (1965; o povestire sumbra scrisa pentru prima antologie Dangerous Visions a lui Harlan Ellison; e vorba despre un exemplar uman modificat in asa fel incat sa detecteze si sa transmita emotiile primare ale celorlalti), Hawksbill Station (1966; o alternativa la pedeapsa cu moartea pentru detinutii politici, in fapt, o statie de exil undeva in paleozoicul timpuriu, ideea, dezvoltata doi ani mai tarziu intr-un roman, ajunge pe lista nominalizarilor pentru Premiul Hugo), Pasagerii (1967; de cinci sau sase ori inapoiata pentru rescriere, povestirea despre entitatile mentale care “ne calaresc” trupurile ii aduce in cele din urma Premiul Nebula), Aripi de noapte (1968; un Pamant situat in Al Treilea Ciclu, impartit in ghilde: Stapani, Veghetori, Pelerini, Zburatori, Aparatori, Amintitori etc; o poveste de dragoste in care este implicat un spion… si un Premiu Hugo), Dansul soarelui (1968; “demonstratie de manual a constructiei unei povestiri” despre un ciudat mod de comunicare a unei rase extraterestre), Vatican, ultimul conclav (1971; o idee originala; Premiul Nebula).

Nu cred ca Editura Nemira a facut vreo greseala  propunand ca titlu pentru aceasta antologie, Vatican, ultimul conclav. La noi nu exista o traditie a genului SF ca la americani. Nu poti vinde o carte intitulata “Cele mai bune povestiri ale lui Robert Silverberg”, chiar daca e o selectie excelenta ce jaloneaza perioada ’54 – ’71, povestiri la care autorul tine, au fost premiate sau nominalizate la premii importante si au fost publicate in nenumarate randuri! La noi titlul trebuie inca sa stimuleze curiozitatea cititorilor  (din cauza asta nici “Vesti bune de la Vatican” nu mergea).

Poate ca generatiile mai tinere (innebunite sa fie in trend) considera ca literatura anilor ’60 si ’70 tine deja de “antichitate” si ca nu merita aceeasi atentie ca cea acordata noilor laureati… Daca-i asa, atunci se inseala! Robert Silverberg, acest greu al literaturii science fiction (Grand Master, 2004) este in continuare in topul vanzarilor! In Franta cu Les Monades urbaines (The World Inside, despre monadele urbane ale viitorului, constructii monolitice pe un Pamant al anului 2381 cu 75 de miliarde de locuitori, roman nominalizat la Premiul Hugo in 1971), iar peste ocean cu Dying Inside (un roman incitant despre pierderea capacitatilor unui medium, nominalizat la Premiul Hugo si la Premiul Nebula in ’73 si reeditat acum doua luni, pe 3 martie 2009). In plus, cuvintele din prefata lui Malzberg (1975), “Pasagerii si Dansul soarelui pot sta alaturi de cele mai bune lucrari scrise oriunde, de oricine, in zilele noastre!”  nu si-au pierdut semnificatia, chiar daca au trecut atatia ani!

Adrian Buzdugan

[ratings]

Din start trebuie precizat ca varianta pentru titlu, Timpul dezarticulat (in original, Time Out of Joint) face toti banii! Si e al unei carti semnate de Philip K. Dick, deci are garantia calitatii. Pentru cei care se indoiesc, le pot spune ca se numara pe degete autorii de literatura science fiction care dau numele unor premii, iar Philip K. Dick, din 1982, anul trecerii sale in nefiinta, este unul dintre acestia!

1959. Ragle Gumm locuieste  intr-o suburbie a unui oras din S.U.A. El este cel care, facand asocieri ce frizeaza genialul, raspunde aproape fara gres la intrebarea “Unde-l gasim maine pe omuletul verde?” in cadrul unui concurs initiat de un ziar local. Atmosfera linistita a anilor ’50, normalitatea, optimismul Americii aflate in plin boom economic, banii castigati cu usurinta, seninatatea captiveaza si distrag atentia cititorului. Bineinteles, un Philip K. Dick preocupat de natura realitatii, ce putea face decat sa intoarca totul pe dos?! Nimic nu este ceea ce pare! Ne aflam de fapt in 1998 (sic!), in plin razboi civil, iar lui Ragle Gumm i se “insceneaza” o viata perfecta. Nu cred ca trebuie date prea multe detalii despre firul epic al aceastei carti fascinante, foarte bine scrise si incitante. Nu as vrea sa rapesc vreo farama din placerea lecturarii acesteia! Ca o comparatie, la antipod cred ca s-ar afla Next al lui Michael Crichton, cel mai slab tehno-thriller, pe care nici nu stiu ce m-a determinat sa il parcurg integral…

Anul acesta se implinesc 50 de ani de la publicarea acestui roman, iar influenta lui este inca vie! Nu ma voi referi la vaditele filiatii de idei, spre exemplu, infrangerea unor inamici sub aparentele unui joc inocent (Jocul lui Ender – reeditat de NEMIRA in 2005), ci la influentele care se resimt intr-o alta arta: cinematografia. Alaturi de Jules Verne, H.G. Welles sau Ray Bradbury, Philip K. Dick este probabil unul dintre cei mai ecranizati autori de science-fiction! As aminti cel putin trei filme importante care au la baza idei din Timpul dezarticulat:

– Incepand cu 1995 au fost difuzate 25 de episoade din serialul Nowhere Man (la noi, Omul de nicaieri), in care fotograful Thomas Veil (jucat de Bruce Greenwood, cel care-l interpreteaza anul acesta pe capitanul Pike in Star Trek XI) incearca sa reconstituie parti ale identitatii sale furate, sterse in cadrul unui program secret, Proiect Gemini), cu deosebirea ca acolo personajul este scos din realitate pe cand aici se construieste o realitate alternativa!

– The Truman Show (1998) in care scenaristul Andrew Niccol construieste o realitate alternativa pentru Truman Burbank, un anost agent de asigurari interpretat de Jim Carrey. In linii mari, actiunea este asemanatoare cu cea din cartea lui Philip K. Dick: o suma importanta de indivizi joaca rolurile personajelor lumii alternative, construite special pentru Truman, piesa de rezistenta a unui show planetar de tip Big Brother.

–The Stepford Wives (2004) isi bazeaza actiunea tot  pe “creiere sterse”, tot intr-un orasel american cu oameni lipsiti de griji si fericiti!

Opera lui Philip K. Dick se constituie intr-o permanenta sursa de inspiratie. Poate ca ultimele ecranizari nu au convins, (A Scanner Darkly, 2006 cu Robert Downey Jr. si Keanu Reeves sau Next, 2007 cu Nicolas Cage in rolul magicianului Cris Johnson) , dar raman Minority Report(2002 ) in regia lui Steven Spielberg, Screamers (1995), Total Recall (1990), antologicul Blade Runner (1982), la care se vor adauga cu siguranta si altele. Poate Ubik, anuntat pentru 2010 (fiica sa Isa Dick Hackett  a terminat negocierile in ceea ce priveste drepturile de autor) sau chiar Timpul dezarticulat, care pariez ca va fi ecranizat in viitorul apropiat, de asta data urmarindu-se cartea cu fidelitate!

Adrian Buzdugan

[ratings]

O să încep cu un sfat din „bucătăria” studioului meu: încercaţi să „mixaţi” cele doua mici tratate Nemira: La limita vulgarităţii şi Adevărata enciclopedie a prezentului şi veţi obţine muzica de fond, muzak-ul timpului nostru care, fără nici o legătură cu filmul, e adevăratul Zeitgeist. Poate ca Philippe Tretiack şi Helene Sirven, autorii Micului tratat de mare pudoare au riscat încercând să reducă spiritul timpului la conceptul de „vulgaritate”. Ceea ce au reuşit însă, în cea mai mare parte a lucrării, este o radiografie a acestui spirit.

Astuţia fenomenologiei aşezată, uneori impropriu, sub umbrela vulgarităţii este marele merit al cărţii. Vulgaritatea, trebuie spus, nu este totul dar ea se află peste tot, pentru că, aşa cum spunea Cioran „Vulgaritatea este contagioasă, discreţia niciodată…”. Şi ne aflăm într-o epocă în care pandemiile de acest fel au parte de medii nespus de prietenoase. „Vulgaritelei” (vulgaritate + televiziune ) îi este dedicat un întreg capitol, Văzut la televizor – „Există vreo expresie mai vulgară, un rezumat mai concis a ceea ce preţuieşte epoca noastră?” Această formulă ubicuă este deopotrivă argumentul suprem şi dorinţa supremă. Acolo e Calea, Adevărul şi Viaţa (sic!) şi tânjim cu toţii după secundele noastre de celebritate.

„Telepubela” a abolit de mult distincţia public/privat, pentru că spaţiul public s-a contaminat cu spaţiul privat al fiecăruia. Everything really goes! „Cât de mult să ne mai umilim ca să ajungem în topuri?” aşa începe capitolul despre „pipiţizarea mondială” unde se arată cum totul devine girlie – în special la TV. Recunoaştem descrierea, nu-i aşa? Şi totuşi, ce intră în compoziţia aerului vulgarităţii? „Pipiţizarea mondială “ adică „neovulgari, trupuri, accesorii, şosete, pantofi, centuri, câini, gadgeturi şi insigne, obiecte contrafăcute, mini-maxi, cuplul, accesoriul ultim ” şi „Vulgaritela” adică interviul sado – maso, opera, presa, politica, răcnitul la experţi, anonimatul, poporul, patosul, intenţionalitatea, intimitatea şi „Biştarii” adică pokerul, gratuitul, people şi decoraţiuni, salonul de vânzări, sclipicios, iahtul şi companai şi „Noile tehnologii” adică foto, wallpaper, digital şi compulsiv, paparazzo, prornografia şi „Marea crăpelniţă” şi „Vulgarifirmă, vulgarivilă” şi în sfârşit „În căutarea fericirii vulgare” unde se amestecă turismul, locurile vulgare, bulgaritatea, maşina şi Dumnezeu.

Aceasta e Mica enciclopedie a vulgarităţii şi nu vă rămâne decât să o mixaţi cu Adevărata enciclopedie a prezentului. Fără alte comentarii, veţi găsi aici, aşa cum spune prezentarea de pe copertă „cinism şi umor turbat”.

Post Scriptum: Philippe Tretiack şi Helene Sirven, La Limita vulgarităţii – mic tratat de mare pudoare, Nemira, 2009, pag. 202, “Când un tip fură, vedem cleptomania, când o ţară întreagă fură, aceasta-i România”. Nu vă enervaţi! Încercaţi să vă imaginaţi fraza asta spusă de un prieten sagace sau de „Divertişi”, sau de un editorialist autohton. Aţi reuşit? Purul adevăr, nu-i aşa? Dacă vreţi să fiţi cu adevărat vulgari şi, vă rog să mă credeţi, veţi avea destule motive, trebuie să citiţi în carte paragraful următor. Eu unul nu am curaj să transcriu aici.

Cristian Ovidiu Seserman

[ratings]

Hărţile prevestitoare. Este al doilea volum din seria Marile Descoperiri, primul fiind Atlasul secret. Mai întâi de toate trebuie să atrag atenţia cititorilor să nu faca aceaşi greşeală pe care am făcut-o eu. Am citit primul volum atunci când a apărut iar acum citind continuarea am avut deseori probleme cu identificarea unor personaje, nu pentru că nu ar fi fiecare foarte bine definit de către autor ci din cauza memoriei mele nu foarte strălucite şi a numărului foarte mare de participanţi la acţiunea cărţii. Ideal şi recomandat este ca întreaga serie să fie citită deodată, altfel – dat fiind faptul că întâmplările sunt redate în cinci-şase planuri narative şi există cel puţin tot atâtea personaje principale – cu greu va reuşi un cititor să-şi formeze o viziune de ansamblu asupra celor povestite şi aproape imposibilă înţelegerea importanţei unui complot, a unei trădări sau a unei alianţe de moment în cadrul întregului.

Cartea este îndeajuns de bine scrisă cât să nu-mi fi pierdut răbdarea cu ea, deşi are dimensiuni impresionante, totuşi nu aş cataloga-o drept capodoperă a genului. Nu pentru că ar duce lipsă de ceva, din contră, aş zice că are de toate în exces, până şi evenimentele secundare, de o importanţă minoră sunt redate amănunţit cu o exagerată atenţie acordată detaliilor ceea ce determină cititorul aflat în căutarea unei destinderi prin lectură să se simtă sufocat. Aş compara senzaţia cu cea pe care o poate avea un om ce încearcă să se uite la un film şi descoperă apoi că a dat peste o telenovelă ce se tot întinde şi ramifică.

Michael A. Stockpole are stofă de scriitor, lumea prezentată are coerenţă, acţiunea este logică şi personajele sunt credibile ceea ce pe mine personal mă face însă să regret că un astfel de autor capabil îşi risipeşte talentul scriind mii de pagini de fantesy la care singurele pretenţii sunt acelea de a fi o poveste bine spusă, când ar putea scrie, având toate atuurile, şi ceva de o valoare mai mare, ceva ce să lase în mintea cititorului mai mult decât amintirea unei poveşti despre eroi care înving ori sunt învinşi.

Dacă e să fac o comparaţie între cele două volume apărute până acum din această trilogie, atunci aş zice că Hărţile prevestitoare are câteva plusuri faţă de Atlasul Secret. În cartea asta caracterele schiţate în primul volum capătă un contur mai clar, acţiunile lor încep să fie percepute având importanţă în cadrul întregului şi există şi câteva răsturnări neaşteptate de situaţie. De la jumătatea primului volum ajunsesem să citesc cartea în virtutea inerţiei ceea ce n-aş zice şi despre Hărţile Prevestitoare, probabil pe motivul existenţei unui orizont de aşteptare acolo unde în primul volum se făcea doar o introducere în lumea propusă.

Departe de a fi o capodoperă a genului, cum ar fi Stăpânul Inelelelor lui Tolkien sau Cântec de Gheţă şi Foc a lui George R. R. Martin, este totuşi o carte ce merită cumpărată şi citită nu doar de colecţionari sau de pasionaţi ai genului fantasy ci şi de oricine are câteva zeci de ore libere pe care vrea să le petreacă în compania unor cărţi uşurele.
Balin Feri

[ratings]