V-aţi întrebat de ce în prezent oamenii au tendinţa de a citi din ce în ce mai puţin? Care să fie atracţia irezistibilă a televizorului care a înlocuit, şi în societatea românească, aproape total lectura? Să fie doar efectele ieşirii din comunism, când lectura constituia una dintre puţinele căi de evadare, când un program tv extrem de ideologizat şi redus la două ore de emisie nu putea în nici un caz constitui o atracţie, şi intrării în societatea democratică a comunicării libere, unde fiecare este liber să consume obiectele culturale care îi sunt pe plac? Sau, poate, este mult mai mult decât atât? Ar putea fi oare semnele păşirii într-o nouă civilizaţie, în care audio-vizualul televizorului, cinematografului şi, mai nou, al internetului (aproape exclusiv anglofone) sunt pe cale a detrona cultura naţională a cuvântului tipărit?

O parte dintre răspunsurile la aceste întrebări se pot găsi în Texte esenţiale ale lui Marshall McLuhan. Profetul canadian a desţelenit, începând cu anii 50, explicaţiile la unele din întrebările de mai sus. Iar intuiţiile sale se constituie în continuare în una dintre cele mai îndrăzneţe şi răspândite paradigme explicative a efectelor mass-media asupra societăţii. Criticile aduse nu fac decât să sublinieze originalitatea şi puterea de sugestie a teoriilor acestuia.

Profesor de literatură engleză la Universitatea din Toronto, Marshall McLuhan a scris în perioada anilor 50-70, când în societatea nord-americană începeau să se vadă zorii epocii electronice. Confruntat cu aparenta involuţie tipului de societate în care preeminenţa educării prin tipărituri -epoca Gutenberg- începea să fie pusă la îndoială şi chiar marginalizată , omul de litere şi eruditul Marshall McLuhan încerca să definească şi să anticipeze schimbările paradigmatice antrenate de generalizarea mass-media electronice.

Iar una dintre cele mai importante transformări este apariţia satului global (global village), apropierea indivizilor la scară planetară determinată de generalizarea mass-media electronice, a căror instantanee şi universală putere de transmisie anulează spaţiul, timpul, şi mai ales barierele naţionale.

Concepţia centrală a lui McLuhan – the medium is the message- este bazată pe înţelegerea omului ca fiind definit de modificările senzoriale determinate de apariţia şi dezvoltarea unui nou mijloc tehnologic. Media care nu sunt altceva decât prelungirea unei dat natural, biologic, după cum unealta prelungeşte mâna, automobilul prelungeşte şi amplifică mersul, aşa şi radiou-ul extinde vorbirea,. televizorul vorbirea şi privirea, etc.

Problema apare când simţul prelungit prin mijlocul de comunicare dominant ajunge să le elimine pe celelalte, să strice sinestezia unei experienţe totale. În acest moment, se constată o hipnoză a simţurilor, descrisă de un alt aforism celebru: Mediul este masajul, „The medium is the massage”. Mult mai mult decât un simplu joc de cuvinte, butada ne avertizează împotriva puterii soporifice pe care o poate avea favorizarea exclusivă unui simţ asupra experimentării holistice.

Marshall McLuhan este recunoscut în prezent ca un guru al teoriei comunicării. Prin originalitatea teoriilor sale, exprimate cel mai adesea aforistic, dar mai ales prin fecunditatea interpretativă pe care o pot oferi înţelegerii mutaţiilor determinate de utilizarea mijloacelor de comunicare electronice, scrierile acestuia depăşesc interesul strict academic.

Texte esenţiale este astfel structurată pentru a facilita un contact adecvat cu gândirea lui McLuhan. Când am văzut cartea, am crezut iniţial că voi avea o antologie scolastică a cărţilor şi articolelor academice teoreticianului canadian. Cu plăcută surprindere, am constatat că aveam în mână o carte ce încerca să surprindă gândirea vie a unuia dintre cei mai influenţi autori canadieni.

Direcţiile principale sunt ilustrate atât prin extrem de influentele cărţi academice, cât şi prin popularizatoarele, dar nu mai puţin provocatoarele intelectual, apariţii în reviste pop şi emisiuni de televiziune. Prezenţa unui interviu acordat revistei Playboy, în acelaşi volum cu un fragment reprezentativ din extrem de erudita capodoperă Galaxia Gutenberg, se constituie în acelaşi timp ca o provocare, dar şi ca o adaptare la comunicarea specifică secolului XX.

O provocare şi mai mare ridică stilul cărţii. Contrar dezvoltării liniare a argumentării, după modelul înşiruirii literelor pe pagina tipărită, scrisul lui McLuhan sugerează experienţa gândirii aforistice, discontinuă şi mozaicată. O carte aşteptând să fie citită ca o hologramă, antologia de faţă ne prezintă o serie de fragmente de sticlă prin care putem întrevedea noua eră a comunicării.Şi, în stilul paradoxal specific, este o carte tipărită care ne invită să redescoperim stilul de comunicare oral.

Cezar Alexandru

[ratings]

Cartea lui Tom Hodgkinson este în egală măsură o critică, o pledoarie şi un ghid. Volumul combate ideologia muncii izvorâtă din necesitatea de a înrobi omul maşinii, de a face din muncitor un simplu angrenaj subordonat funcţionării idolului modern – Maşina. Revoluţia industrială a definit omul după chipul şi asemănarea acestui dumnezeu, iar ideologia modernă a făcut tot posibilul să o pună în practică.

Pentru a ieşi din această stare decăzută, totalitară, este necesar să reînvăţam felul de a trăi, de a savura viaţa premergător revoluţiei industriale. Hodgkinson argumentează în favoarea acestei idei nu doar cu statistici privind rezistenţa muncitorilor împotriva asimilării cu maşinile, ci şi cu citate din gânditori ai tuturor timpurilor, citate care converg către o singură concluzie: pentru a fi creativ şi eficient, omul are nevoie de timp liber. În caz contrar, devine o brută inconştientă, înghiţind minciuna că „Arbeit macht frei”. Iar cea mai bună probă în acest sens este o călătorie cu metroul într-un oraş mare. La ora şase dimineaţa…

Concret, Hodgkinson recomandă o serie de plăceri simple ale vieţii, care ar putea fi redescoperite pentru a transforma viaţa dintr-o trudă într-o distracţie. Şi, paradoxal, distracţia poate fi mult mai productivă decât truda.

Plăcerile expuse sunt structurate corespunzător unui ciclu de 24 de ore, în antiteză cu ziua normală de lucru. Se începe cu bucuria simplă, descoperită încă din copilărie, „de a mai dormi cinci minute”. Se continuă cu bucuria necesară unui prânz slow-food, cu cinismul chiulului când colegii muncesc, cu puiul de somn de după amiază, cu pescuitul, tutunul şi băutul împreună cu prietenii după o zi de „muncă”. Toate definind un savoir-vivre care permite nu doar evadarea din capcanele trudei, cât mai ales descoperirea şi valorificarea potenţialului creativ.

Plăcerile propuse, de o simplitate naturală, se opun plăcerilor rezultate din posesia produselor tehnologice – condusul unei maşini scumpe, de exemplu, sau oferite de-a gata – vacanţe în locuri exotice. Din contră, ofertele consumismului nu fac decât să înrobească şi mai mult individul în lanţul muncii regulate necesare pentru a le putea plăti. Este momeala capitalismului pentru a determina oamenii să accepte înlănţuirea slujbei plătite.

Ultima miză a cărţii este politică, căutând transcenderea cele două sisteme sociale inspirate din maşinism: comunismul şi capitalismul. Ambele au în comun necesitatea de a subordona omul ca mijloc de producţie maşinii, diferind doar mijloacele. Comunismul a încercat, prin propagandă şi coerciţie, să transforme oamenii muncii in indivizi obedienţi, care nu pot gândi liber pentru a putea să conştientizeze starea de sclavie în care se află. I-a menţinut în lanţurile statului poliţienesc, oferindu-le succedaneul unui trai normat de figura paternă a partidului. Metoda a dat greş în 1989.

Mult mai eficientă este manipularea capitalistă. Aceasta nu doar ameninţă cu excluziunea socială, ci mai ales oferă iluzoriile fericiri ale consumismului. Obiectele care pot să fie posedate – în schimbul renunţării la libertate şi creativitate – sunt mult mai multe, şi mai ales, mult mai strălucitoare; se înnoiesc permanent pentru a înlănţui pe vecie lucrătorul căzut în mirajul posedării lor. Din păcate, nu muncitorul este cel care posedă miriadele de obiecte oferite de societatea de consum, ci invers, sistemul de producţie capitalist este cel care îl posedă, în folosul unei categorii de oameni care niciodată nu va lua metroul la ora şase dimineaţa – oamenii de afaceri.

Hodgkinson ne propune un stil de viaţă alternativ. Folosind rafinat mijloace ale umorului clasic britanic, critică socială subtilă şi ironică, citate abundente din autori clasici şi experienţe personale, el ne invită să păşim pe urmele lui, pentru a ne elibera de mirajele propagandei eticii muncii şi a ieşi din peştera trudei zilnice ca să ne putem alătura aristocraţiei celor care nu muncesc pentru a trăi, ci trăiesc pentru a-şi valorifica potenţialul şi pentru a face din viaţă o frumoasă zi de vacanţă.

 Cezar Alexandru

[ratings]

“AntiLolita” de Emily Tanimura este o carte care mi-a atras atentia tocmai prin titlul sau. O carte sincera, franca, ce nu incearca sa zugraveasca universul copilariei in culori tipatoare ori sa conduca la idei inselatoare asa cum se intampla adesea atunci cand adultii se apleaca asupra acestui subiect.

 “Este perioada asteptarii.” Asa incepe cartea si practic aceasta propozitie cuprinde in ea exact starea in care te gasesti atunci cand esti copil: de abia astepti sa te faci mare, sa poti sa faci lucrurile pe care toti iti spun ca nu ai voie. Interesant este ca personajul principal al cartii, o fata de numai 14 ani, nu asteapta. Ea se arunca in valtoarea vietii mult prea devreme, incercand o sumedenie de trairi si emotii mult prea complexe pentru varsta ei, dupa parerea mea.

 Spre deosebire de varianta nabokoviana, “Lolita” aceasta pare mult mai matura si capabila de judecati rationale, reci. Ea incearca sa renunte la viata ei, la tot ce tine de copilarie: papusile cu care se jucase pana atunci, jucariile vechi, dar toate par a-i “arunca priviri acuzatoare”. Incearca dar nu poate. Inca mai este un copil. Dar un copil ce incearca din rasputeri sa depaseasca acest stadiu. Imbracata in rochii scurte, de culori stridente, ea devine constienta de sexualitatea si senzualitatea sa si se mandreste cu noua ei imagine, afisand-o pana si in zilele geroase de iarna cand se imbraca cu aceleasi rochii vaporoase de vara si sandale, tocmai din dorinta de a suscita interesul barbatului. Ea uita sa mai inventeze povesti de copii, inceteaza sa se mai joace doar-doar asa se va maturiza mai repede.

Cu toate acestea, nu putine sunt datile cand barbatul, un om adult de 50 ani, se comporta el insusi ca un adolescent aflat la prima iubire, care doreste sa ramana alaturi de fata chiar daca ar fi putut sa-i fie tata. Rolurile se schimba iar fata devine cea care are menirea sa-l trezeasca pe barbat la realitate.

Cartea da impresia unui jurnal tinut de personajul feminin si pare un joc derulat pe repede-inainte spre singura optiune valabila de iesire din cercul vicios atractie-iubire intre cei doi:despartirea.

 “AntiLolita” este o carte indrazneata, care sondeaza adanc in viata unei tinere fete de 14 ani, scotandu-i la lumina cele mai intime ganduri. Sperante, iubiri, vise de o clipa, o multime de camere de hotel, halucinante prin asemanarea dintre ele, toate se intalnesc in carte, o carte care merita sa fie citita, o carte care iti atrage atentia, intr-o maniera originala, ca fiecare varsta are farmecul si parfumul ei si trebuie traita asa cum se cuvine, hic et nunc, fara interferenta unei idei atat de abstracte precum viitorul, dupa cum spune si personajul.

Adela Diaconu

[ratings]

Dupa o lunga perioada in care am citit mai mult romanele cu adevarat horror ale lui Stephen King, m-am hotarat sa citesc si un roman cu o alta abordare a elementului ‚scary’ care se infatiseaza in mai toate romanele si povestirile lui.

Cu toate ca Stephen King este maestrul romanului horror, am simtit nevoia sa vad si cum patrunde intr-o lume atipica mult mai complexa, nu doar inconjurata de vampiri si alte forme ale raului. Am vrut sa asist la o inlantuire de trairi intense si sa savurez atrocitatile psihologice puse la cale cu multa minutiozitate de King.

Asa ca la indemnul unui prieten am pus mana pe Misery si m-am pus pe treaba. Acest roman este o scriere psihologica profunda in care descoperim, nu cu stupoare, dar cu oarecare surprindere, ca omul se ‚muleaza’ dupa propriile nevoi si ca dorinta de a ramane in viata este atat de mare ca si dorinta de razbunare.

Este suficient ca acest roman sa aiba doar 2 personaje pentru a crea un amalgam de tensiuni si compromisuri care stau sa explodeze in orice moment.

Scriitorul si omul de succes Paul Sheldon, devenit faimos prin seria de romane ‚Misery’, ajunge la un moment dat intr-un colaps al neputintei scriitoricesti si al alcoolului si se hotaraste sa-si incerce norocul intr-un loc pitoresc cum ar fi o zona de munte. Acesta are nefericitul ghinion ca, in urma unui accident rutier sa-si ‚striveasca’ picioarele si cel mai grav: sa cada exact in mainile celei mai infocate fane a lui, o anume Annie Wilkes, care se dovedeste apoi ca fiind o fosta asistenta medicala dar si o nebuna cu acte in regula.

Cosmarul lui Sheldon incepe abia atunci cand pretentioasa cititoare Annie ii cere sa scrie ultima carte din seria Misery, dar ca eroina ei preferata, Misery Chastain sa fie cumva scoasa din ghearele mortii care o cuprinsesera in ultima carte. Paul Sheldon, invalid cum se afla in acest moment, este nevoit sa duca la bun sfarsit aceasta cerinta a lui Annie dar pe parcurs descopera o serie de slabiciuni psihice ale femeii si incearca, pe cat posibil, sa profite de acestea in speranta ca intr-o zi se va salva. 

Dupa cateva tentative de evadare ale lui Sheldon, Annie devine mult mai precauta si mult mai severa si ajunge la un moment dat sa-i reteze cu toporul unul dintre picioare, spunand ca asta il va face sa stea cuminte si sa-si poata termina munca in cele mai ‚bune’ conditii. Intr-una din aceste tentative, Sheldon gaseste un album in care afla de toate crimele comise de catre Annie, pe parcursul carierei ei de asistent medical si atunci se convinge cu adevarat langa ce monstru traieste.

Dupa nenumarate incercari de evadare si dupa cateva vizite in van ale politiei, Paul Sheldon termina in sfarsit ultima carte Misery si o cheama pe Annie sa vada ce parere are dar din acel moment lucrurile iau o intorsatura curioasa si totul incepe sa se schimbe. 

Stephen King reuseste, cum, de altfel reuseste intotdeauna sa patrunda atat de mult in psihologicul personajelor sale si sa le manipuleze ca pe niste marionete de teatru pentru ca, intr-un final, sa le scape din mana si actiunea sa ia alte directii.

Asadar, Misery este un roman care te tine cu rasuflarea la gura si pe care nu ai vrea sa-l lasi din mana pana cand nu ajungi sa descoperi ceea ce iti este oferit in final, surpriza cea mare ca cea dintr-un ou Kinder. 
 

Alin Seba

[ratings]