Aţi fost atenţi vreodată, dar cu adevărat atenţi, la ce spun politicienii atunci când se trezesc în faţa mulţimii, în faţa unor microfoane sau când apar pe la televizor? În cazul în care răspunsul e negativ, încercaţi ca data viitoare să le urmăriţi discursul, chiar dacă acest lucru, în general, vă plictiseşte. Pentru că s-ar putea să vă amuze, totuşi. Totul depinde de perspectiva din care îi ascultaţi.

Asta au dovedit şi Thomas Cathcart şi Daniel Klein, care au scris Aristotel şi furnicarul merg la Washington… Mic antitratat de abureală politică, apărută în limba română la Editura Nemira. Sigur, ei vorbesc mai mult despre politicienii americani, dar principiile după care cei aleşi ne aburesc sunt universale, aşa că nu e musai să ştiţi cine sunt cei citaţi. Deşi, cu siguranţă, îi veţi recunoaşte. Iar dacă logica, filosofia şi retorica vă par prea mult, nu vă faceţi griji, totul e exemplificat, spre înţelegere, cu bancuri sau vorbe de duh.

Iată nişte mostre:

“Intervievator CNN: Ştiţi, în septembrie 2001, preşedintele spunea că, viu sau mort, o să punem mâna pe Osama bin Laden. Astăzi, încă n-am pus mâna pe el. Ştiu ce spuneţi dumneavoastră, că s-au înregistrat succese în războiul împotriva terorismului. Într-adevăr aşa a fost. Acesta este însă un eşec.
Frances Fragos Townsend, consilier la Departamentul Siguranţei Interne: Păi, n-aş fi atât de sigură… Este un succes care nu s-a înregistrat încă. Nu ştiu dacă privesc acest lucru ca pe un eşec.

Mulţumim pentru încurajare, doamnă Townsend. Aţi deschis astfel poarta către o lume întreagă de situaţii riscante. De pildă: “Nu sunt beat, domnule poliţist. Ceea ce vedeţi dumneavoastră acum este o stare de trezie la care n-am revenit încă.”

****
În final, iată şi o schimbare plăcută: un politician care foloseşte corect logica aristoteliană, strictă. Oficialul din dialogul următor apelează la o QED fundamentală (QED – abrevierea utilizată de romani în SMS-uri, atunci când voiau să spună quod erat demonstrandum, adică “ceea ce era de demonstrat”). Astfel, îşi momeşte oponentul să cadă în groapa pe care el însuşi a săpat-o – întotdeauna o plăcere pentru amatorii de gropi.

(Un delegat al Convenţiei Republicanilor din Utah susţinea că de-a lungul întregii graniţe americano-mexicane ar trebui ridicat un gard, pentru a-i împiedica pe imigranţii ilegali să intre în SUA.)

“Oficialul republican: Şi ce se întâmplă dacă ei (imigranţii ilegali) vor escalada gardul?
Delegatul: Îl electrificaţi. Aşa n-o să se mai atingă de el.
Oficialul: Şi dacă l-ar atinge? I-aţi lăsa să moară?
Delegatul: Ar fi alegerea lor.
Oficialul: Cum rămâne însă cu o mamă ce-şi poartă bebeluşul în spate? I-aţi lăsa să moară pe amândoi, şi mama, şi copilul?
Delegatul: Ar fi alegerea mamei, aceea de a-şi ucide copilul.
Oficialul: Deci să înţeleg că sunteţi proavort?
(Linişte mormântală)”
Sunt doar două exemple din multele care sunt în carte, pe care o recomand cu plăcere dacă vreţi să vă destindeţi un pic altfel decât de obicei.

Nu m-am putut abţine să mă gândesc la o astfel de carte care să îi aibă în centru pe ai noştri politicieni. Dar mi-a trecut repede: ai nostri nici măcar tâmpeniile nu le spun inteligent, aşa că nu prea le-ai putea diseca în stilul din această carte.

Adina Popa

[ratings]

Editura:Nemira
Autori: Eduard Mircea Uzunov, LiviuMarcoci
An: 2009

Trebuie sa recunosc ca nu citesc carti despre economie si business semnate de romani. Exceptiile se cunosc: cursurile stufoase din facultate si masterat, ca efect al alegerilor pe care le-am facut in viata.

Cautand pe internet, am dat de carte si mi-am zis ca are un titlu provocator(“pariu”) si ca trebuie sa vad despre ce e vorba. O carte scrisa de romani pentru romani: tinta ar fi clasa de mijloc, cu apetit de investitie – preponderenta intr-o economie dezvoltata.
Prefata spre proprietatea privata

Adrian Vasilescu, cunoscutul analist economic, face o scurta istorie a relatiei romanului cu proprietatea si incheie intr-un mod aproape pesimist-prin trimitere la sectorul bancar, restul fiind istorie.
Cartea e conceputa pentru romanul contemporan cu criza, care nu are habar despre investitii imobiliare si pe care momentul l-a prins cu cash flow.(“bani in mana”).Sunt prezentate elementele importante ale unei investiti imobiliare-cu accent pe locatie- cu o paralela la stategia de lupta si alegerea zonei de conflict- si brokerul imobiliar. Cred ca intreaga carte e o pledoarie curajoasa despre brokerul imobiliar si cate poate face el pentru cei interesati, insa mare atentie-brokerul trebuie sa fie profesionist si sa lucreze la o agentie imobiliara cu o experienta pe piata romaneasca de cel putin 15 ani! Aluzia imi confirma inca o data faptul ca romanul isi urmareste propriul interes, intr-un mod cat se poate de evident.

Daca nu ai cash, ia-ti gandul de la investitie

Relatia sectorului imobiliar cu cel bancar e directa. Dar pe timp de criza e un adevarat show. Se sugereaza faptul ca nu e de luat credite acum, iar cei care au intrat in sclavie inainte de criza cu cativa ani, acum trebuie sa fie responsabili si sa suporte. Marturie stau oamenii nemultumiti, intalniti zilnic la ghiseele bancare. Asa e romanul-putin naiv- nu a stiut exact cum sta treaba cu banca, dar nu e de judecat- relatia cu banca e cat de cat normala pe plaiurile noastre abia din 2000, deci numai din propria experienta putea sa se prinda.

Adaptarea la situatie

Ok. Cum investim azi? Mai asteptam? Vindem? Cumparam? La prima vedere e simplu. Cine are bani, merita sa cumpere sau sa construiasca. Cine nu, e obligat sa vanda, sa mai astepte, dar aici e vorba de cativa ani, adica o noua crestere economica sa vina peste tara noastra. Adevarul e ca potential economic exista si sunt multe de facut-si ne-am ratacit chiar pe drum, cu aluzie personala la celebra piesa hip hop “Romania, Trezeste-te !!!”- cu trimitere speciala la imn-” Desteapta-te…”.

In loc de concluzii…

Am un spirit critic fata de concluziile date: scopul celor din carte ar fi incurajarea romanului sa aiba pasiune in ceea ce face-ceea ce ii lipseste, de fapt, generatiei prezente. Cred ca lipsa pasiunii apare cam pe la 18 ani-pentru cei mai multi la 21 de ani, in momentul in care au au terminat iluzionistii si curajosii ani de studentie si incep sa vada realitatea cu alti ochi sau ochelari.

Ultima pagina de text a cartii mi-a creat o stare de tipul haz de necaz- un adio, pe curand !(macar am mailul autorilor), care trebuie neaparat citat pentru deliciul si incurajarea noastra: “Dragul nostru cititor,fii fericit! Traieste cu pasiune fiecare zi. Priveste in jurul tau si toti cei care te vor simti vor fi la randul lor fericiti. Priveste oamenii direct in ochi, cu sinceritate, si lumea se va schimba, pentru ca noi, cu totii, facem lumea asa cum este.”. Cu mult bun-simt !

Tudor Bura

 [ratings]

În anii ’90, literatura science ficiton era dominată de cei trei mari B, este vorba de scriitorii Greogory Benford, David Brin şi Greg Beer Bear, toţi trei veniţi din mediile universitare, cu studii strălucite şi rezultate notabile în cercetare. Probabil sunt cei mai cunoscuţi autori de hard SF, chiar dacă operele lor nu sunt sută la sută demonstraţii ştiinţifice, fundamentul ştiinţific al acestora este indiscutabil.

Gregory Benford, astofizician şi doctor în ştiinţe, ne propune în Timperfect un roman care se defăşoară în două planuri. Primul în zilele noastre (mai precis în 1998), pe un Pământ ameninţat de un dezastru ecologic cauzat de poluarea iremediabilă a mediului marin şi după un atac terorist asupra New York-ului. Al doilea, se petrece în 1963, când fizicianul Gordon Berstein sesizează o serie de anomalii în timpul experienţelor de rezonată nucleară pe care le făcea în cadrul Universităţii California.

În mod normal, cele două planuri ar fi aproape imposibil să le intersectezi într-un roman de main stream, poate doar într-o saga. Facilitatea unui asemenea truc literar este apanajul doar literaturii SF, mai precis a sub genului time opera, pentru că Timperfect este un roman de cea mai curată speţă a acestei sub specii literare.

John Renfrew şi Gregory Markham, profesori la Universitatea Cambridge, în anul 1998, ameninţaţi de extincţia Pământului, se hotărăsc să trimită un mesaj în anul 1963, utilizând tahioni, particule capabile să circule cu o viteză mai mare ca cea a luminii şi, deci, să sfideze timpul, încercând să-l contacteze pe profesorul Berstein, pentru a încerca salvarea omenirii. Analizând paraziţii care îi afectează cercetările cu indium antimonide, un material semiconductor, profesorul Berstein, împreună cu asistentul său îşi dă seama că este vorba despre un mesaj scris în codul morse.

Cam acesta ar fi fi firul roşu al întregului roman, trama este însă mult mai complexă pentru că suntem purtaţi de autor când în atmosfera distopică a anului 1998, când în anul 1963, unde Berstein dându-şi seama că esenţa mesajului era una biologică, apelează la Michael Ramsey şi  Saul Shriffer, primul încercând să-şi impună ideea că totul se datorează unui act bioterorist pus la cale de sovietici iar al doilea că în spatele întregi poveşti se află extratereştrii.
Pentru a fi plauzibilă, literatura SF trebuie să fie construită logic, astfel, Gregory Benford ajunge cu naraţiunea într-un punct în care intră în conflict cu “paradoxul bunicului” al călătoriei în timp, care explică că orice intervenţie din viitor în trecut, îl anulează pe primul.

Din acest moment, putem spune că povestea construită atât de temeinic ştinţific de către Benford o ia razna. Astfel, Gordon Berstein îşi face public descoperirile iar John F. Kennedy este avertizat de atentat pus la cale Lee Harvey Oswald, iar preşedintele supravieţuieşte, activând însă pardaoxul bunicului şi făcând posibil o  altă alternativă a viitorului.
Când cititorul crede că finalul romanului a fost rezolvat a la Holywood, mai ales că Bernstein este recompensat chiar de preşedintele american cu  Enrico Fermi Prize într-un an 1974 alternativ, îşi dă sema că autorul a creat de fapt un al treilea plan al romanului : trecutul şi două variante de viitor.

Anul 1998 continuă să existe cu ameninţarea  extincţiei Pământului, unul din personaje, Ian Peterson, retrăgându-se la ferma sa ca într-o cetate fort şi continuând să transmită mesaje de ajutor lui Bernstein. Acesta le primeşte, reuşind să le identifice până în anul 2349, fără să ştie însă că ele erau transmise de un generator automat care a ieşit din uz la această dată.

Iniţial, la baza cărţii a stat nuvela Cambridge, 1:58 A.M, publicată de Gregory Benford în anul 1975. Romanul a obţinut Nebula, premiul John W. Campbell, premiul British SF Association şi premiul australian Ditmar.
O carte SF de cinci stele pentru pasionaţi genului dar şi pentru cei care doresc o întâlnire de gradul III cu literatura science fiction de calitate.

Nicolae Ariton

[ratings]

 Se cam termină perioada de concediu, ne-am cam întors de pe cărările de munte şi nisipul umed. Înapoi la casele noastre, la slujbele noastre şi… la cărţile noastre 😀

Despre Evaghelia după… (ştiţi voi – aia) am mai vorbit aici. O recenzie scurtă dar antrenantă a apărut pe NemiraBooks, precum şi o dare de seamă superbă a venit dintr-o ţară un pic inventată. Plus comentariile entuziaste de pe blogul de faţă, şi avem o mână de editori bronzaţi şi fericiţi

Pentru că există şi cititori care stau mai prost cu finanţele în vremurile astea (who isn’t?), dar al căror apetit de lectură e mai mare ca niciodată, ne-am gândit să facem un concurs. Nimic complicat. Vrem să fie ceva plăcut şi simpatic, dar care să vă stimuleze şi să vă pună un pic la treabă. Cine ştie, dacă vă place şi primim un feedback bun, poate facem un astfel de joc în fiecare lună.

Nu, nu o să vă punem să scrieţi o recenzie. Ar fi cam greu fiind vorba despre o carte pe care o vreţi tocmai pentru că nu aţi citit-o. Dar, pentru că o editură nu vinde orice fel de marfă, trebuie totuşi să puneţi stiloul la treabă. Aşa că se inversează rolurile: voi munciţi, noi citim. Şi premiem!

Acestea fiind spuse, dacă vreţi un exemplar gratuit din Evanghelia după Satana, pe care să-l devoraţi la lanternă (să nu vadă rudele sau soţul/soţia 😛 ), trebuie să scrieţi un text de maximum 2000 de caractere cu tema:

“Ce credeţi că face Diavolul în acest moment?”

Puteţi să vi-l imaginaţi pe Necuratul în orice ipostază, fără legătură cu cartea oferită. Puteţi să adoptaţi un ton jucăuş sau unul serios. De la poveste pentru copii, trecând prin elemente biblice şi până la fantasy întunecat, anything goes. Totul e să nu plagiaţi involuntar pasaje celebre cum ar fi Discursul Marelui Inchizitor sau Evanghelia după Isus Cristos a lui Saramago.

Libertatea vă este deplină. Nu doar puteţi să câştigaţi o carte, dar veţi descoperi că exerciţiul e foarte distractiv (dacă nu aţi descoperit asta deja). Nu va fi urmărită neaparat calitatea literară, ci în primul rând onestitatea şi bucuria de a-ţi imagina şi povesti. Dacă simţiţi că spaţiul nu vă este de ajuns, scrieţi cât vreţi şi apoi tăiaţi fără milă. Esenţele tari se păstrează în sticle mici 😉

Micro-povestirile le puteţi pune pe blogul personal cu trimitere la acest post. Dacă nu aveţi blog personal, puteţi comenta aici sau – ca ultimă soluţie – le puteţi trimite intr-un email la editor[at]nemirabooks[punct]ro, specificând la subiect “pentru concursul Blogul Nemira”. Pe cele mai frumoase le vom premia şi, cu permisiunea autorului, poate chiar publica online.

Have fun!

Vlad Puescu