Intreaga arhitectura umana si obiectuala a ghetoului invie legenda golemului-strigoi, pe care un rabin cabalist il adusese la viata, strecurandu-i intre dinti formula magica. Zicala romaneasca “fiecare isi poarta crucea sa” se poate adapta aici la: fiecare isi poarta Golemul sau.

Fara indoiala, Gustav Meyrink nu e doar un psiholog de un rafinament innascut ci si un initiat capabil sa depisteze existenta unor forte supranaturale cu care comunica intr-un mod misterios si extenuant. Tulburarile psihice si amnezia lui Pernath sunt simple mijloace de mascare a supranaturalului, destinate in exclusivitate celor nepregatiti sa-l accepte.

O data la 33 de ani, cartierul evreiesc e lovit de o molima a sufletului si semne concrete ii vestesc iminenta: “pe un zid vechi, scorojit, igrasia se lateste luand forma unui om care merge” sau “in geam, florile de gheata incheaga chipuri incremenite”, ca si cum o inteligenta din umbra, arsa de dorul reintruparii, ar pune stapanire pe lume.

Trezirea din amnezie sau desferecarea incaperilor creierului se produce odata cu mularea realului peste imaginar sau, de ce nu, invers. Dupa ce strabate coridoare subterane, intunecate si intortocheate, Pernath se pomeneste in camera fara intrare, care nu are decat o fereastra cu zabrele. Spatiul fizic se suprapune peste spatiul launtric. Acolo se iveste Golemul, celalalt, dublul care-i infrunta privirea si-i scoate din negura amintirea.
Citeste mai mult »

O pisica, un barbat si doua femei de Jun’ichiro Tanizaki reprezinta pentru mine o capodopera. Fosta sotie ii cere fostului sau sot sa-i inapoieze pisica cea neagra pe care au detinut-o impreuna.

Femeia nu face acest gest de dragul pisicii, ci pentru ca vrea sa il atraga din nou spre ea pe fostul sau sot. Chiar daca acesta este un necioplit si un lenes, eroina simte ca este posibil sa il controleze ceea ce ii ofera diferite satisfactii.

Jun’ichiro Tanizaki reuseste sa redea o poveste in care detaliile joaca un rol important deoarece acestea confera consistenta si suspans diferitelor intamplari. De altfel, autorul reuseste sa scrie in atatea amar de pagini o situatie pe care eu nu as fii putut s-o prezint in mai mult de 20 de pagini. Bineinteles ca eu nu detin geniul pe care-l avea Junichiro.

De asemenea, scriitorul are un stil special prin care prezinta faptele, pe care parca le vezi prin ochiul mintii, ca pe un film si nu ca pe niste cuvinte insirate. El reuseste sa creeze aceasta lume prin imediata deschidere a cartii. Si cum o prinzi, n-o mai lasi. Iar atunci cand romanul se sfarseste iti pare rau ca s-a terminat. Si ai vrea sa mai continue. Pe mine m-a fascinat modul in care Jun’ichiro Tanizaki a prezentat toata actiunea care in ultima instanta este banala. Citeste mai mult »

Sunt un admirator al lui George R.R. Martin inca de cand am citit Regii Nisipurilor si, bineinteles, sunt fan al seriei Cantec de gheata si foc. Festinul Personajelor Ucise mi se pare un titlu mult mai potrivit pentru cea de-a patra carte din serie deoarece in Festinul Ciorilor vor disparea multi dintre eroii principali ai cartii.

Tactica lui George R.R. Martin de a-si surprinde cititorii prin uciderea unor personaje centrale si de a inchide astfel unele fire narative lipsite de orizont si devoratoare de resurse isi arata acum partile mai putin fericite si mai putin banuite. Desigur ca se deschid noi perspective ca de exemplu cea asupra Dornului, asupra Insulelor de Fier si a Braavosului si, de asemenea, apar noi personaje. Doar ca personajele noi sunt departe de complexitatea si savoarea celor vechi. Par simple, schematice, reduse la componente strict utilitare si pare ca singurul lor scop este acela de a justifica anumite actiuni.

Chiar si personajele vechi sunt sterse si statice. Astfel, Jaime nu face decat sa-si vegheze tatal omorat in partea a treia si sa-si priveasca mana de aur timp de 500 de pagini. Doar Cersei reuseste sa mentina o oarecare vioiciune a textului datorita intrigilor ei nesfarsite. Cat despre Brienne … daca in partea a treia rolul ei a fost sa-l potenteze pe Jaime, infatisandu-l dintr-o alta perspectiva, in Festinul Ciorilor nu mai are nici un rol narativ, si cu toate acestea ne impiedicam de ea la fiecare pagina.

Ca si cum nu ar fi fost suficient ca unele personaje au fost ucise, mai sunt si cele care au fost exilate din text. De exemplu, Tyrion nu apare pe nicaieri, iar George R.R. Martin nu ofera nicio explicatie despre disparitia acestuia. Cred ca motivul exilarii lui Tyrion este neputinta lui Martin de a continua cu el la acelasi nivel de complexitate, umor si detasare din primele trei parti. Decat un Tyrion lipsit de umor, ascuns intr-o  hruba si chinuindu-se sa aprinda focul vreo 300 de pagini, mai bine fara el.
Citeste mai mult »

Maeve Binchy este o cunoscuta scriitoare irlandeza, multe dintre romanele sale capatand statutul de bestseller-uri. Cartea Nopti cu ploi si stele spune povestea unui grup de turisti care se intalnesc in Grecia.

Intriga se declanseaza atunci cand, intr-o vara oarecare, un grup de turisti straini, din tari diferite, se intalnesc accidental intr-o taverna din Grecia. Pe Fiona, Thomas, Elsa si David care vin din Irlanda, S.U.A., Germania si respectiv Anglia destinul ii aduce in acelasi loc din cauza exploziei unei ambarcatiuni care avea numerosi turisti la bord.

Cel de-al cincilea turist din grupul mentionat anterior este Shane, prietenul Fionei, care desi scapa de tragedia abatuta asupra vasului, dovedeste chiar de la inceput ca e nepasator la drama oamenilor din jur. In plus, comportamentul sau fata de Fiona arata faptul ca nu o iubea deloc pe aceasta.

Pe parcursul romanului ne sunt dezvaluite elemente din trecutul fiecarui personaj esential in poveste, precum si motivatiile care i-au condus pe
Thomas, Elsa si ceilalti sa abandoneze viata de dinaintea voiajului in Grecia. Citeste mai mult »