Urzeala Tronurilor

Fantasticul Real

Seria Cantec de Gheata si Foc demonstreaza ca mai exista o alta lume, pe langa celebrul Pamant de Mijloc, in care amorezii fantasticului mai pot strabate peisaje de legenda(Westeros, noua destinatie) si in final sa-si puna intrebarea : Oare nu este real cumva? semnul intrebarii se cere inrobit pentru aceste carti, atunci cand le citesti ai o iluzie ca ai pasit pe un taram, daca nu al istoriei sigur al mitului, o iluzie ce se agata strans de realitate. Nu are nici un scop sa cautam o definitie a realului fara sa privim amanuntele gravate de detalii, lucrate atat de fin si natural de catre George R.R. Martin, caruia nu i se ascunde nici o greseala in a da viata nu doar unor personaje memorabile cat si unui numar galactic de intrigi, sau sa tinem cont de titlul primei carti Urzeala Tronurilor, de urzeli.

Catalogarea acestor carti (sapte la numar din care patru aparute) intr-un gen este greu sau facil, depinde pe cine intrebi, dar cum se face ca eu scriu aceasta umila recenzie, se presupune ca dezvelesc ce cred tot eu. Tind sa par entuziast, sa spun ca e diferit de ce s-a mai scris, e complet o conceptie scoasa recent din cuptorul creativitatii. Numele genului ar fi fantasticul real sau realul fantastic. Simplu si crud spus este vorba de un tron pe care fiecare vrea sa se aseze fara sa tina cel mai mic cont de natura acestui mobilier de sezut, sezut regal bineinteles, e de fier si total lipsit de confort ( „un rege nu trebuie sa fie comod cand conduce”), croit din sabiile razboiului.

Ca o carte care se respecta este, sa spunem cu mii de usi daca ne gandim ca fiecare pagina este o poarta, are o istorie de fundal indepartata ce traverseaza invazii, aliante, pericolul inghetat al nordului, focul dragonilor. Revenind in prezentul cartilor, locuitorii lui nu mai cred in noptile cele lungi aduse de Ceilalti, o amenintare comuna de altfel, si se pierd in indelungatul Razboi al celor cinci regi, eliminand din pretendenti. Personajele cartilor pe masura ce afli mai multe din fiecare volum iti spun ca fiecare este rau pentru un motiv si bun pentru altul, ah si drept un avertisment, la final ajungi cu ideea ca aici nu avem caractere sub tutela Binelui sau din gheara Raului, reprezentanti care cad indiferent de moralitatea lor in jocul pentru putere, perfect uman (rezulta matematic realitatea unor oamenii care se lupta pentru ceva firesc naturii noastre). Stilul scriitorului este camuflat individual, maleabil pentru toate personajele, reusind sa infatiseze un adevarat portret al diferitilor eroi :cavaleri, regi, regine, bastarzi, pitici (unul o sa va surada),tarfe, mercenari, sclavi, menestrei, fierari, preoti, maesteri, alchimisti. Aceste personaje o sa iti de sentimentul de palpitate, ceea ce e o mare victorie pentru un rob al penitei din aceste timpuri (bravo lui George).
Citeste mai mult »

Autoarea, Anne Wiazemski scrie un roman comprimat, fresca a celui de-al doilea razboi mondial, uzitand jurnalul mamei sale, rolul de autor  fiind  legatura si analiza evident, subiectiva a acelei perioade. Relatarile converg spre aparitia pe fundalul dezastruos al razboiului a sentimentului uman care nu tine cont de momente dificile, iubirea.

Claire, fiica lui Francois Mauriac, marele romancier, dramaturg, eseist, poet, detinator al premiului Nobel in 1952, traieste razboiul in primele linii, fiind infirmiera a Crucii rosii si simtind din plin ororile. Din jurnal desprindem: ,,Ii place ceea ce face, traieste de pe o zi pe alta… o viata fara trecut si fara viitor “.

Viata lui Claire se desfasoara intre plecarile cu ambulanta in diverse zone unde au loc lupte, pentru a da un prim ajutor ranitilor, si de unde e constienta de fiecare data ca e posibil sa nu se mai intoarca, si  revenirile acasa,  la Paris, unde traieste drame, cum ar fi cea a despartirii de Patrice, pentru care nu simtea nimic, insa legamantul dintre ei il credea de nesters, ,,Asta seara ploua dar sunt fericita pentru ca sunt libera… nu ma prea gandesc la suferinta lui Patrice… “

Dar cel mai important moment al cartii incepe cu plecarea la Berlin, in 1945, ,,ce inspaimantator e Berlinul , nici macar o casa nu mai e in picioare! “. Claire incepe aici o alta etapa, la fel de primejdioasa, lipsa apei si a mancarii, se mai dau inca lupte, pe teritoriul Germaniei aflandu-se acum si rusii, pe care ii descrie ca pe niste brute.

Impreuna cu prietena ei, Mistou, strabat in permanenta zone intinse cu greu printre moloz si drumuri sparte de bombardamente, incercand sa aduca alinare celor loviti de gloante si schije. Atat de tare e cuprinsa de munca pe care o face incat gandul intoarcerii la Paris o nemultumeste, simte ca isi doreste mai mult decat sa se linisteasca printr-o casatorie la casa ei, ,,are nevoie sa se simta utila , uneori indispensabila”.

Si deodata se intampla ceva grav…  il cunoaste pe Ivan Wiazemski, din Sankt Petersburg, cetatean francez acum, care a trait cinci ani in lagar si a fost eliberat de sovietici si se indragosteste de el. Iubirea lor se tese ca o panza de paianjen, pe fundalul negru – gri al finalului razboiului, Claire simte pentru prima oara siguranta alaturi de cineva. Dar framantarile se muta in interior, “ce inseamna o casatorie intre o fata din burghezia franceza si un fost print rus, care a pierdut totul din cauza unei revolutii?” Intreaga ei familie este impotriva.

In iulie 1946 se gaseste pe treptele catedralei Notre Dame, la bratul tatalui ei, urmand sa se insoare cu Wia, cum zice ea printului rus, anii cei mai frumosi abia acum incep, la Berlin, unde perioada de dupa razboi e plina de tumult, dar si de o mare fericire, nasterea primului sau copil.

Romanul este autobiografic, deosebit ca stil, astfel incat cititul simplu al unei biografii obisnuite este inlocuit de actiunea care se simte in permanenta prin alternanta jurnalului lui Claire si textele de legatura ale autoarei, fiica sa. De asemenea, exista legatura de sange dintre cele doua, mama si fiica, ce realizeaza pagini emotionante, pline de tandrete si dragoste .

Astfel, iubirea Clairei la Berlin, pentru Wia, nu este singura, ci profunda este in randurile acestei carti si iubirea de fiica a autoarei, care imortalizeaza acum folosind jurnalul, cei mai importanti ani din viata mamei sale.

Un material de Luiza T.

Arta de a scapata cu stil

Autorul acestui ‘tratat’ umoristic-educativ despre arta de a trai din plin, cu eleganta si putere de adaptare la schimbarile sociale, politice, economice etc., este un vlastar al nobilimii vorbitoare de limba germana, si anume contele Alexander von Schonburg, fiul contelui Joachim von Schonburg-Glauchau si al contesei Beatrix Szechenyi de Sarvar-Felsovidek. Alexander von Schonburg a colaborat, ca jurnalist, la mai multe reviste faimoase, precum Esquire, Die Welt si Vogue.

Prefata elaborata de Rodica Binder, intitulata Alchimia declinului, contine o analiza concisa si edificatoare asupra subiectului cartii lui Alexander von Schonburg. Astfel, aflam ca “prima parte a cartii” este “o mini-cronica de familie”, iar autorul uzeaza de citate celebre bine alese ori de exemple notorii din istorie pentru a convinge cititorul ca, in cazul in care nu are bani, dar e capabil sa se bucure de viata, e chiar mai bine ca e sarac si nu bogat, conditia necesara fiind cumpatarea, ori abilitatea de a ‘scapata’ cu stil.

In partea I a cartii descoperim o multime de modele in arta ‘scapatarii’, dupa cum aflam si la finalul unei scurte cronici ‘de familie’ : “Coborarea pe scara sociala e o arta. Si popoare intregi au stapanit-o, cu toata demnitatea. Iar uneori adevarata stralucire apare numai odata cu decaderea.”

Eroi ai pauperitatii
‘Succesul inseamna sa sari din esec in esec, fara sa-ti pierzi entuziasmul.’ (Winston Churchill)

Unul din exemplele referitoare la saracire si lasarea unei impresii frumoase, chiar atunci cand nu ai vreun sfant, din acest ‘capitol’, este cel al actorului de filme mute Helmut Berger.

In partea a II-a, se adauga noi citate si exemple elocvente, care intaresc ideea ca “Una dintre cele mai minunate lectii pe care le putem invata de la eroii saraciei este sa evitam contabilizarea succesului, dar si a esecului.”
“Nu in putine situatii norocul, asa cum ni-l imaginam noi, se dovedeste exact opusul sau. Oscar Wilde a rezumat cat se poate de expresiv aceasta realitate: “Cand vrea Dumnezeu sa-l pedepseasca pe om, ii implineste ruga.” ”

“Prima regula a scapatatului in stil mare: Stabileste-ti prioritatile!” “Poti fi bogat si fara bani, sau doar cu foarte putini bani.”
“Iubeste-ti caminul: ‘Astazi, o incapere pare luxoasa daca este goala.’ (Hans Magnus Enzensberger)

Despre valoarea locuintei
“[…] frumusetea unei locuinte nu sta in suma cheltuita pentru amenajare, nici in cartierul in care se afla, ci in naturaletea cu care isi intampina oaspetii. Bogat este cel a carui locuinta ramane punct de atractie pentru prieteni.” “[…] stomacul plin predispune la nerozie si depresie.”
Citeste mai mult »

Richard Wagner - Opera si Drama

Wagner este una din personalitatile culturale arhi-cunoscute, la nivel global, si nu doar drept compozitor de opera sau muzician, ci si ca poet, dramaturg si teoretician al artei, chiar critic de arta. Orice pasionat al muzicii si operei trebuie sa recunoasca valoarea unor lucrari precum Tristan si Isolda, Parsifal, Tannhauser, Lohengrin ori tetralogia Inelul nibelungilor.

Richard Wagner (1813-1883), prieten cu Nietzsche si apropiat de filosofia acestuia, ca si de gandirea schopenhaueriana, se incadreaza la categoria artistilor romantici, urmarind o schimbare profunda a artei (in muzica si teatru, in special) si intoarcerea la originile dramei, adica la tragedia Greciei antice, insa in spiritul mitologiei germane. Idealul sau consta in crearea dramei muzicale, ori a dramei absolute, expresie a operei de arta totala. Opera si drama (1851) este o scriere fundamentala despre muzica, poezie, teatru si drama, abordand si genuri ca dansul si cantul popular, romanul istoric samd. Esenta mesajului transmis de Wagner rezida in simbioza rafinata dintre muzica si poezie, rezultatul fiind drama, opera de arta totala.

Cuvantul inainte, al lui Vasile Morar, contine anumite aprecieri cat se poate de concise si exacte referitoare la Richard Wagner : “[…] structura subiectivitatii sale corespunde tipului tumultuos, navalnic, nestapanit, dar si idealist, hotarat, incapatanat.[…] el apartine tipologiei romanticului: este un spargator al canoanelor si al oricaror prejudecati;”.

Lucrarea lui Wagner este structurata in trei parti, exceptand o scurta Prefata: Opera si specificul muzicii, Spectacolul si specificul poeziei dramatice, Poezia si muzica in drama viitorului .

In prima parte autorul identifica slabiciunile si minusurile operei de arta moderne, printr-o analiza a trasaturilor si drumului parcurs de muzica, poezie, drama si opera de la inceputuri pana in prezent. Astfel, Wagner ‘descopera’ o greseala fundamentala: “[…] eroarea in genul numit opera porneste de la felul in care un mijloc de expresie (muzica) a fost transformat in scop, in timp ce scopul expresiei (drama) a fost transformat in mijloc.” O alta concluzie ar fi acel raport nefiresc, in viziunea autorului, intre poet si muzician, in sensul ca primul era un simplu slujitor al celui de-al doilea, neavand un rol echivalent, ca influenta, in crearea operei dramatice-muzicale, fapt care a putut genera creatii monstruoase si lipsite de substanta ori de inalta valoare artistica.

Opera lui Rossini este considerata ca una de succes prin prisma talentului compozitorului de a prelua si prelucra melodia gasita in popor, creand astfel din aceasta o arta, indiferent de forma si continutul ei; mai mult, Wagner considera ca muzicianul italian se adresa doar publicului, consecinta fiind aceea ca publicul devenea factorul determinant al operei. In fata publicului de opera contemporan autorului acestei lucrari, Rossini este definit ca un reactionar, iar Gluck si urmasii lui revolutionarii metodici (chiar daca au dat gres in tentativele lor). Alte directii din analiza autorului duc la constatarea faptului ca “Tragediile lui Shakespeare se ridica […] deasupra celor grecesti, pentru ca, prin procedeele sale artistice, dramaturgul a facut ca existenta corului sa nu mai fie neaparat necesara. La Shakespeare, corul se topeste si este absorbit de personajele individuale participante direct la actiune,” sau “Beethoven lasa impresia unui om care are ceva de spus, dar nu poate destainui asta limpede. Urmasii lui moderni sunt oameni care, intr-un mod fermecator, ne comunica vestea ca nu au a ne spune nimic.”
Citeste mai mult »