Odiseea Spatiala 2001 sau Trirema lui Ulise si apele tulburi ale oceanelor galactice

„Contrary to popular belief, science fiction writers very seldom attempt to predict the future; indeed, as Ray Bradbury put it so well, they more often try to prevent it.”( Arthur C. Clarke)

Si totusi, citind cartea scrisa de SIR Arthur C. Clarke (tocmai in 1964 – 1968), am avut impresia ca povestea creatorului britanic nu doar a descris, cu o acuratete infioratoare, locuri si fenomene pe care oamenii (de stiinta si nu numai) aveau sa le afle mult mai tarziu, ci chiar a contribuit (si o face si in continuare) la modelarea viitorului nostru, ca specie…

Asta daca ne gandim numai la faimoasa „Huston, we have a problem!”, care seamana izbitor de mult cu anuntul unuia din eroii cartii, megacomputerul HAL (“Sorry to interrupt the festivities, but we have a problem.”), cand apar probleme la bord, sau daca luam in considerare anomalia cunoscuta ca  „Ochiul lui Iapetus”, de pe unul din satelitii lui Saturn.

Poate si fiindca, dupa Odiseea Spatiala 2001 (cartea si, desigur, filmul regizat de Stanley Kubrik), viziunea lui Sir Arthur C. Clarke a devenit telescopul care ne-a ajutat sa vedem, cu neasteptata precizie, ce se afla dincolo de granitele micii noastre planete.

Istoria si fictiunea au devenit imposibil de separat una de alta, dupa ce ne descrie, cu acuratete (si umor, pe alocuri), viata astronautilor aflati in spatiu (modul cum se mananca, cum se deplaseaza, sau ce se intampla intr-o toaleta  – dupa apasarea butoanelor de start si stop simulare efect gravitational, persona trebuie sa inchida ochii), locuintele celor care traiesc pe luna (in module pentru o singura persoana), limbajul folosit in comunicatiile interstelare si, mai ales, spectacolul incredibil al spatiului extraterestru.

Si o face folosind un stil descriptiv, aproape cam prea stiintific, ce mi-a lasat impresia ca sunt spectator la o piesa de teatru in mai multe acte, ce urmareste traseul facut de o  Cutie a Pandorei, predestinata parca sa nu fie deschisa niciodata, nu prin spatiul, ci prin istoria omenirii. Un traseu in care prezentul nostru nu este decat o halta aflata mult prea aproape de linia de start. Intre lumea omului – maimuta Priveste-Luna (cel obsedat sa gaseasca un punct suficient de inalt incat sa-i permita sa atinga luna) si lumea specialistului Heywood Floyd, care zboara catre aceasta pentru a 4-a oara, cu misiunea de a rezolva o situatie cel putin surprinzatoare.

Iar pana la calatoria fascinanta a ultimului astronaut de pe nava Discovery mai sunt multe pagini, ce se scurg intr-un ritm aparte, aproape static, dar cum altfel ar fi putut fi spusa povestea unei calatorii intr-o dimensiune in care timpul se scurge (daca exista) altfel decat in lumea oamenilor.

O mare vina pentru ritmul lent al cartii o poarta si dialogurile reduse cantitativ (in primul capitol, nu exista niciun dialog, dar nici nu era de asteptat, devreme ce omenirea nu deprinsese inca arta vorbirii) si extrem de succinte (totusi nimeni nu se poate astepta ca astronautii aflati in spatiu sa se intinda la suete, chiar si atunci cand se intalnesc cu extraterestrii).
Cu toate astea, autorul nu uita ca descrie istoria omenirii, chiar daca porneste de la originile indepartate si ajunge foarte departe in viitor, povestea surprinzand natura umana in unele din cele mai definitorii caracteristici ale ei:
Omul-maimuta isi incepe evolutia in momentul in care nu mai este multumit cu ceea ce are si doreste mai mult, ajungand sa-si ucida semenii dintr-un alt trib pentru accesul la resurse.

Expertul stiintific  Heywood Floyd isi suna menajera de pe statia ce orbita in jurul lunii rugand-o sa-i ameninte pe cei care ii montasera TV-ul  sa i-l repare pana se intoarce sau sa-l ia inapoi, precum si sa-i anunte pe cei de la clubul de tenis ca nu va putea participa la nu-stiu-ce turneu. De asemenea, are parte de un dans traditional, executat in naveta ce zbura spre luna, de catre o stewardeza originara din Bali.
Ajuns pe luna, in locul unde urma sa se faca o descoperire cu impact extraordinar asupra omenirii, Heywood Floyd se opreste, alaturi de ceilalti astronauti, sa faca o fotografie de grup. Stiind ca este un moment istoric, el isi face griji daca va primi copii dupa instantaneu si, totodata, daca i se vad trasaturile chipului prin casca costumului de astronaut.

De asemenea, astronautii plecati la capatul galaxiei urmaresc presa de pe pamant (la fel de triviala, deprimanta si tipatoare ca si in zilele noastre) pe tot parcursul voiajului lor extraordinar, iar supercomputerul ce-i insoteste este programat sa castige doar jumatate din partidele jucate cu parteneri umani. Iar astronautii pretind ca nu sunt la curent cu aceasta „eroare” de programare!

Apoi, specialistii (termen pe care Arthur C. Clarke nu uita sa ii ia in deradere de cateva ori) de pe Pamant le cer astronautilor aflati in cea mai periculoasa misiune posibila sa creeze o declaratie de presa, menita sa mentina atentia asupra misiunii celor de acasa.
Autorul , la randul sau, este tributar vremurilor in care scrie, si anume perioada Razboiului Rece.

Atmosfera de „Cold War” este prezenta, fara putinta de tagada, in paginile cartii, insa, in versiunea lui Arthur C. Clarke este transferata in traiul de pe luna: pe statia orbitala din apropierea acesteia exista 2 sectiuni, US si sovietica, divizate, totusi, in scopuri pur administrative. Tot aici, expertul american isi intalneste cel mai bun prieten – un astronaut rus, inalt si, desigur, blond, caruia nu-i poate spune nimic despre motivele calatoriei lui. Dificultatile supravietuirii pe satelitul pamantului sunt asemanate cu privatiunile traiului din timpul Razboiului Rece, moment care, fusese, insa, depasit in povestea lui Arthur C. Clarke. Tot pe luna, se gasesc si anunturi in limbile engleza, rusa, chineza, franceza, germana si spaniola, precum si o fotografie cu membri ai Organizatiei Natiunilor Unite, institutie spre care se indreptau multe sperante privind faurirea unui viitor mai bun pentru omenire in perioada cand Arthur C. Clarke crea Odiseea Spatiala 2001, in urma cu aproape 50 de ani.

O carte care, in pofida trecerii timpului, nu si-a pierdut capacitatea de a surprinde si cuceri cititorii de astazi. Iar una din nedumeririle cu care am ramas in urma parcurgerii ei este aceasta: cum este posibil sa descrii o posibila istorie a umanitatii, fara sa ai printre personajele principale macar o femeie?

Dar poate ca si Arthur C. Clarke, ca multi dintre eroii lui, dupa fiecare salt evolutiv, desi nu stiu ce trebuie sa faca in continuare, sunt convinsi ca-si vor da seama, pana la urma. Ramane de vazut la ce concluzii ajunge in viitoarele volume.

Narcisa Stoica

Mai multe detalii gasiti pe site-ul editurii la pagina dedicata romanului.