„Ateu ferice la douăzeci de ani”, agnostic declarat la cincizeci si şaizeci, bănuitor în privinţa caracterului definitiv al cunoaşterii din zilele noastre, având conştiinţa ignoranţei, Julian Barnes îşi începe acest roman ex abrupto, fără pregătiri inutile, introducându-şi cititorul în vastul tărâm al eternului sfarşit. Iată un subiect tratat mai rar! mi-am spus. Cu atât mai rar în rol principal. Moartea, îmbracată în haine de gală şi întoarsa pe toate feţele.. Mi-a fost cu neputinţă să mă abţin!
Pledoaria spre înţelegere începe încă de la prima frază:„Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa.”Neaşteptat de exact aş spune.. în declararea unei poziţii atât de timpuriu. Ferm indecis. Oarecum paradoxal, romanul va profita pe deplin de pe urma acestui antagonism(fermitatea se va traduce pe parcurs în slăbiciunea deosebită pentru detaliu cât şi în coordonata raţională, iar indecizia în neliniştea programatică, tremurul spiritual şi.. ceea ce este de temut în „Nimic”).
Un jurnal al disperării întrunind depotrivă încercările de o viaţă ale romancierului precum şi studiul de patruzeci de ani pe această temă. Moştenitor al tumultului frenetic ce anticipează apropierea de pragul trecerii în uitare,sau catre altceva – un altceva pe care nimeni nu s-a întors să ni-l povestească – Barnes îşi va aduce contribuţia sa, purtând în suflet, mai departe, temerile, lupta spre cucerire a înaintaşilor.Un act de curaj ce nu va rămâne nerăsplătit, aceştia venindu-i în ajutor ori de câte ori se va ivi ocazia.
Pluriperspectivismul, o mutare reuşită din punctul meu de vedere, o pendulare inspirată ce nu lasă loc de reproşuri: atei, agnostici, credincioşi – în viaţă, decedaţi de caţiva ani sau poate de câteva secole- cu toţii întregesc tabloul
Filmul se va derula într-un mod destul de alert, alternând frecvent între planuri. Se disting multiple ipostaze. Dominantă se dovedeşte abordarea autobografică prin raport cu terifianta trecere in nefiinţă, urmărind atât evenimentele premergătoare, experienţele copilăriei, cât şi punctul 0, declanşarea conştiinţei morţii(le réveil mortel). Deşteptarea la moarte coincide cu o renaştere, realitatea capătând o nouă dimensiune, iar viaţa o însemnatate mai profundă – ce va pune în balanţă alegerile viitoare.
Ateismul etalat cu mândrie în timpul facultaţii îşi va trada, uşor, uşor, limitarile o dată cu atingerea maturitaţii. Inexistenţa nazuinţei unei vieţi dincolo „sfârşit” îndeamnă scriitorul la recalcularea fostelor convingeri. Îndoielii faţă de divin i se va alătura însăşi îndoiala faţa de îndoială.Totul este pus sub semnul întrebarii şi totul încearcă sa îşi gasească răspuns. Necesitatea eului de a-şi manifesta unicitatea în univers, visând în vanitatea sa veşnicia, se va constitui într-unul dintre motoarele principale ale acestui demers: ”Înţeleg (cred) că viaţa depinde de moarte. În primul rând, nu am fi avut o planetă, dacă mai înainte nu ar fi murit stele, prin colaps; apoi, pentru ca organisme complexe, ca tine şi ca mine să locuiască planeta , pentru ca să existe viaţa conştientă de sine şi capabilă să se reporducă, mai întâi au fost încercate,şi apoi îndepărtate, nenumărate mutaţii evolutive, într-o secvenţă fără sfârşit. Îmi dau seama de toate astea, iar când mă întreb: „De ce sunt supus morţii?”, pot să aplaud răspunsul sprinten al teologului Bowker: „Pentru că eşti supus şi universului.” Dar înţelegerea faţă de toate aceste lucruri nu a evoluat la rândul ei, spre acceptare, să zicem, ca să nu mai vorbim de tihnă. Şi nu îmi aduc aminte să mă mai fi gândit că sunt supus şi universului”
Timpul se scurge, scenariile prin care „Nimicul” ar deveni suportabil apar, iar apoi se înmulţesc. Teama.. o constantă a fiecarei zile. Moartea, acelaşi procentaj: 100%.
Ar putea părea deprimantă această întreagă poveste, însa nimic nu ar putea fi mai neadevarat.
Sunt remarcabile liniaritatea naraţiunii, lipsa oscilaţiilor de ordin valoric, diversitatea, lărgimea orizontului şi nu în ultimul rând ironia,spiritul ludic. Sinceritatea discursului este neaşteptată şi mult-apreciată. Nu există pasaje plictisitoare. Romanul îşi pierde ceva din vigoare spre final. Să fie de vină, poate, eliberarea datorată conştientizării unui act împlinit(evitarea unui deces neprevăzut ce ar fi lăsat lucrurile neterminate) sau poate, o măsură deliberată? Nu ştiu! A fost mai degrabă un curs firesc. În ce priveşte traducerea nu am obiecţii, uşoare momente de neclaritate, afirmaţie pe care o fac din ce în ce mai rar la noile apariţii.Aşteptarile mi-au fost uşor depăşite. Un roman inedit, plin de vivacitate(ironic!) pe care l-am părăsit o dată cu sfârşitul, nu fără regrete… O „moarte” minoră…
Adauga un comentariu