Nenumăratele forme ale apei

Cartile m-au fascinat dintotdeauna. Pentru mine sunt cufere pline de comori mai stralucitoare decat aurul si pietrele pretioase, porti stelare ce-ti ofera acces nelimitat spre lumi fantastice alcatuite numai si numai din cuvinte, tinuturi pe care nu le-ai vazut niciodata, dar totusi sufletul tau tanjeste dupa ele (Gondor, Eriador, Narnia,  Shannara, Alagaësia, Deltora, Arrakis, Hogwarts, Gethen, Westeros), ferestre larg deschise catre locuri foarte reale pe care insa nu vei apuca poate sa le vizitezi vreodata. Iar cartile editurii Nemira ilustreaza perfect cele spuse mai sus.

O astfel de fereastra e Forma apei, de Andrea Camilleri, care ne ofera o felie savuroasa din Sicilia, cu oamenii ei “care vorbeau un dialect de neinteles, parca facut mai mult din taceri decat din cuvinte, din indescifrabile miscari din sprancene si din cute imperceptibile itite din cand in cand pe obraz”, cu traditiile, superstitiile si cutumele uneori de neinteles pentru un strain.

O moarte banala, din cauze naturale-intamplata, ce-i drept, persoanei nepotrivite, intr-un moment inoportun, in circumstante nefericite si-ntr-un loc total inadecva, se dovedeste o complicata masinatie politica pe care comisarul Montalbano o demonteaza ca un expert pentru propria-i satisfactie, doar pentru ca nu accepta sa se opreasca “la forma apei, forma pe care ei au vrut s-o ia apa”.

Pragmatismul il impiedica sa devina un Don Quijote, stie ca cercetarile si concluziile sale nu vor face obiectul vreunui dosar, are insa destul orgoliu pentru a-si dori sa joace un rol activ, influentand lucrurile, schimband cartile asemenea unui “Dumnezeu, unul de mana a saptea, dar totusi un Dumnezeu”, dupa cum ii spune Livia, iubita lui.

Cu umorul si ironia caracteristice, Andrea Camilleri ni-l prezinta pe Montalbano intrat “in coliziune” cu lumea politicii, populata de femei frumoase, doamne distinse, tineri chipesi, barbati nobili cu profil de medalie, unde loialitatile sunt puse zilnic la incercare, dusmanii devin peste noapte aliati de nadejde iar prietenii pot fi vanduti pe 30 de arginti fara nicio remuscare. E un loc plin de stralucire, aflat la departare de ani-lumina de “stana”, bordelul improvizat, in aer liber, cu care, totusi, are in comun viciul, perversitatea, depravarea.

Cartea e o bijuterie a genului, stralucitoare asemenea unei picaturi de apa in slow-motion (pentru a ramane in ton cu titlul), un roman politist de o simplitate inselatoare, ce se citeste razand cu gura pana la urechi, pentru ca umorul lui Camilleri e absolut special si intelegi acest lucru inca de la prima pagina, dar si salivand intens, Montalbano fiind cel mai nou reprezentant al unei categorii aparte de detectivi-gurmanzii, chiar daca el e total diferit de politicosul Poirot, calmul Maigret ori de excentricul Nero Wolfe.

Poti deveni dependent de un autor sau de un personaj? In cazul meu raspunsul e da, intr-o saptamana am citit toate cele 5 carti si acum sunt intr-o stare grava de sevraj literar, recitesc unele fragmente lasandu-le sa se rostogoleasca/plimbe/topeasca prin minte, savurandu-le, cum face Montalbano cu mancarea, perfect constienta de faptul ca-mi va lua ceva timp pana sa fiu din nou in stare sa citesc altceva…