Cu siguranta ca o multime de carti politiste sau de suspans s-au tot scris de zeci de ani. Dar parca doar odata cu aparitia romanului „Codul lui Da Vinci” a fost adusa in atentia cititorilor o avalansa de romane construite pe aceeasi reteta cu priza la public: o crima in lumea artei ce declanseaza o cursa pentru dezvaluirea unor secrete si un viitor cuplu de personaje principale de sex opus a caror relatie se dezvolta odata cu implicarea lor in aflarea misterelor. De cele mai multe ori, protagonistii sunt politisti retrasi, detectivi, profesori universitari, specialisti in istoria artei, etc si sunt angajati oarecum neoficial sa rezolve crima. Asta pentru a le ingreuna participarea la ancheta. Si de asemenea, de multe ori la inceputul cartii nici nu se inghit.
In mod ciudat, nu ma satur niciodata de aceeasi reteta uzata. Imi place sa descopar ce secrete au reusit sa isi imagineze autorii si sa aflu ce interese ar putea avea personajele negative. Probabil ca oricine citeste o asemenea carte, mai ales daca nu e la prima de genul acesta isi imagineaza deja finalul, sau cel putin o mare parte a sa; dar este distractiv sa te lasi de fiecare data prins de poveste, sa tresari atunci cand protagonistii sunt la un pas de a fi prinsi de inamici, sa incerci sa rezolvi singur puzzle-ul pana ajungi la final, sa te surprinda aflarea secretului sau prinderea criminalului ce parea a fi nevinovat pana la ultimele pagini ale cartii, sa zambesti cand el si ea inteleg in sfarsit ce simt unul pentru altul, etc. Surprinzator, de data aceasta protagonistii inca nu ajung sa se implice intr-o relatie, dar avand in vedere ca mai exista inca 6 carti in seria Jonathan Argyll, Misterul Tiziano fiind abia a doua, probabil ca povestea va evolua in dirtectia aceasta intr-unul din romanele urmatoare.
Intriga este destul de bine construita, misterul atrage, desi povestea nu e chiar cea mai interesanta dintre cele de acest gen, citite pana acum. In plus, parca ii lipseste o oarecare doza de savoare, nu imi dau seama din ce cauza. Nu e nimic gresit in firul istorisirii dar parca nici nu are indeajuns farmec. Totusi, finalul aduce destule dezvaluiri interesante incat sa te faca sa uiti de acest lucru.
Bile albe:
– Ideea misterului trezeste interesul, motivele crimelor la fel, modalitatea in care acestea au fost savarsite bine mascata. Felul in care sunt descoperite unele indicii este interesant si te provoaca sa incerci sa descoperi criminalul si motivul crimei inainte de a-ti fi dezvaluit.
Bile negre:
– Personajele nu mi se par deloc remarcabile. Cand citesc astfel de carti, imi place ca macar unul dintre protagonisti sa imi atraga atentia, sa para ca detine acea sclipire de geniu sau o intuitie neobisnuita. Sau cel putin sa fie foarte simpatice. Din pacate, Flavia si Argyll sunt banali, nu te atrag, nu te intriga, nu iti spun nimic. Singurul care mai salveaza situatia spre partea a doua a cartii este generalul Bottando, care pare ceva mai rasarit decat cei doi colaboratori ai sai.
– Dialogurile mi s-au parut de cele mai multe ori usor pompoase, de parca autorul s-ar fi straduit sa le scrie, constient ca trebuie sa fie veridice, nostime, inteligente si naturale, dar nu a reusit sa obtina rezultatul dorit. In plus, este foarte ciudat faptul ca nu doar o singura data, scriitorul alege sa povesteasca unele dialoguri, unele chiar extrem de importante, in loc sa le redea direct. Modul acesta de a reda povestea scade din importanta faptelor, acolo unde chiar nu era cazul sa o faca.
Adauga un comentariu