Când am început să citesc Furnica Electrică de Philip K. Dick, având în vedere că aparţine genului SF, aveam nenumărate aşteptări. Zeci de păreri şi idei îmi treceau prin cap şi eram gata să le lipesc de carte şi să mă apuc de citit. Dar, înainte de toate, mi-am limpezit mintea şi mi-am spus că vreau să mă las uimit de ceva nou. Sigur trebuie să fie ceva diferit de tot ceea ce am citit până acum. Aşteptările mele au fost zdruncinate destul de tare. Nu mă aşteptam la un asemenea impact.
Stilul mi se părut fantastic. Nu cred că am mai întâlnit pe cineva care să povestească într-o asemenea manieră. Detalii importante subliniate cu precizie, dialoguri bine alese, care te pun pe gânduri şi multă conştiinţă. Am simţit că personajele nu sunt doar nişte creaturi creionate pe foaie. Am simţit că dacă ar ieşi din carte, ar face minuni cu lumea secolului XXI.
Având în vedere că sunt scurte povestiri, mă aşteptam să nu fie foarte multă acţiune şi mai mult dialog sau descriere. Spaţiul limitat de desfăşurare nu a reprezentat nicio problemă. Ba dimpotrivă. Am simţit că în cele câteva zeci de pagini, mă înec într-un întreg roman. Ce-i drept, la sfârşitul fiecărei poveşti, aveam nevoie să respir un moment, să mă gândesc la cele întâmplate şi să-mi fac ordine în gânduri, abia apoi eram pregătit să continui.
Un alt lucru pe care îl admir foarte mult este tenacitatea cu care autorul te introduce în acţiunea propriu-zisă. La începutul câtorva poveşti, îmi spuneam în minte “povestea asta nu o să-mi placă, deja mă plictisesc”, dar după ce introducerea se termina, nu ştiam cum să cuprind povestea mai repede. Totul este povestit oarecum lent, cu prezentări detaliate, personaje care nu ezită să-ţi dea cu părerea şi dialoguri frământătoare. Autorului îi place să se joace cu răbdarea cititorului. Doar îi oferă o părticică care să-l stimuleze, dându-i un sentiment de cunoaştere a sfârşitului, apoi totul se răstoarnă, făcându-te să tremuri cu cartea în mână de nerăbdare.
Un personaj îşi dă cu părerea, apoi autorul se ia după cele spuse de el. Apare un nou personaj, îşi spune şi acesta părerea, apoi autorul urmează cele spuse de el. Tot aşa, până când simţi că sfârşitul povestirii nu mai vine odată. Atunci când totul îţi este clar şi acţiunea încetează şi te bucuri de tot suspansul prin care ai trecut, descoperi că ai şi câteva învăţăminte de urmat.
Fiecare poveste se termină cu o frază sau o liniuţă de dialog, care pentru mine au rezumat totul printr-o învăţătură. De cele mai multe ori, trebuie să analizezi cele citite şi să priveşti dincolo de cuvinte pentru a înţelege pe deplin viziunea autorului.
Ori mie mi se pare o carte incredibilă, cu o acţiune de invidiat, ori plăcerea mea pentru SF e mai mare decât credeam. După toate cele citite, pot spune că există şi o variantă românească, la fel de plăcută. Floarea de Loldilal de Ana-Veronica Mircea are un nivel la fel de ridicat de profunzime, amuzament şi viziune clară pentru viitor.
Adauga un comentariu