Cum a început totul? Asta e întrebarea pe care mi-o pun de fiecare dată când citesc ceva ce-mi place în mod deosebit. Și de data asta, chiar dacă e foarte posibil să mă încadrez încă din a doua propoziție a recenziei într-un clișeu sentimental, singurul motiv pentru care am cumpărat și citit Lumina se stinge este George R.R. Martin și a lui atât de cunoscut Cântec de gheață și foc. Și… ce rol are întrebarea cu care am deschis acest comentariu? Ei bine, romanul a cărui copertă șade în stânga este romanul de debut al celui numit ”un Tolkien american”. Și e bun. Ca să încercăm să trecem peste tipicele nominalizări la cele mai prestigioase premii pentru SF și Fantasy (și vreau să fac asta nu pentru că nu sunt foarte, foarte greu de obținut, ci pentru că GRRM ne-a obișnuit să obțină cam tot ce se pune în joc când vine vorba de imaginație pe hârtie), de apreciat e impresia de final pe care ți-o lasă, o amăreală internă și apăsătoare.
Moartea unei extraordinar de bine închegate culturi. Moartea unei planete. Moarte și stingere asumată. Cam așa ar putea suna o descriere extrem de sumară a cărții. Ca cititor al scrierii lui mai târzii, sentimentul pe care l-am trăit când am regăsit într-un cu totul alt cadru decât cel cu care m-am obișnuit în mii de pagini, aceeași tehnică atât de caracteristică, cu aceleași personaje gri și simultan pline de culoare, e copleșitor. Gri pentru că nu sunt nici albe, nici negre, sunt oameni, chiar dacă într-un cadru atât de diferit de ceea ce pot mulți dintre noi concepe, și plini de culoare pentru că dacă încerci să-i întorci pe toate părțile, fiecare fațetă va străluci diferit atât ca nuanță, cât și ca intensitate. Personajele sunt dominate de câte o caracteristică, uneori mai ușor de descusut decât alteori, dar dacă le iei acea caracteristică, reușesc totuși, ca simple personaje de carte, să-și păstreze autenticitatea umană. Iar asta e unul din marile merite ale lui Martin.
Premisa e simplă: o planetă populată se apropie de întuneric și pieire. Iar când iei o premisă ca aceasta, atenția la detalii devine copleșitoare. E monstruos de bine legată. Nu se uită fapte și nu se evită întrebări. Răspunsurile sunt date, iar asta o face o carte ce te împlinește ca cititor.
În nu mai mult de 360 de pagini, George R.R. Martin reușește să ne hrănească acele boluri de depresie care sunt atât de greu de înghițit și pe care e imposibil să nu-l fi adulmecat măcar vreodată, și face asta cu o măiestrie ce depășește mulți alți autori ce se considerau mai buni la acel moment. Carte care m-a ținut treaz mai mult decât îmi propusesem, iar asta spune totul pentru mine. Cât despre cei care încă au dubii, e un must-read dacă ai avut măcar vreodată prin cap ideea să începi Urzeala Tronurilor. Bucurați-vă de lectură și bucurați-vă de un scince-fiction de calitate.
Adauga un comentariu