Copiii Minții – Orson Scott Card

On January 10, 2014 in Carti, SF

Orson Scott Card - Copiii mintiiCartea despre care urmează să citiți în continuare este sfârșitul unei saga science fiction, conținând patru romane. E drept, Orson Scott Card a scris (și va mai scrie) și alte povești despre lumea lui Ender, a mătcilor și a purcelușilor însă, consider că, Copiii Minții este un bun punct terminus pentru o operă dezvoltată de-a lungul a multor ani din viața unui autor, care s-a maturizat din punct de vedere literar odată cu scrierile sale.

Astfel, ar fi destul de greu să vorbești despre acest sfârșit de drum beletristic, făra a discuta despre întreaga tetralogie.

Am citit Jocul lui Ender undeva la sfârșitul școlii generale, Vorbitor în Numele Morților cândva la începutul liceului, Xenocid prin clasa a XII-a, iar Copiii Minții este o lectură cât se poate de proaspătă în mintea mea. Semnatarul prezentei recenzii sare astfel (involuntar) peste ani și pășește oarecum în oglindă, din punct de vedere narativ, alături de autorul romanului și de periplurile relativiste ale eroilor săi, se maturizeaza alături de ei și (poate) astfel rezonează mai mult cu o parte (doar) din ideile expuse de autorul american. Saga lui Ender, au spus o parte din critici, este în primul rând una a maturizării, “a coming of age story” cum le place recenzorilor anglo-saxoni să afirme adeseori când vorbesc despre personaje copii, care se dezvoltă sub ochii cititorilor, cu dramele și realizările tipice depășirii pragurilor de vârstă. Adevărat, însă Jocul lui Ender și (mai ales) continuările sunt în același timp asta, cât și terenuri propice de joacă pentru diversele idei filosofice ale unui autor inteligent, cu o cultură literară bogată, scriitor influențat parțial și de educația într-o familie mormonă; ele sunt și romane science fiction pur și simplu – de la o inteligență artificială cu statut semi-divin, la specii extraterestre exotice, la expansiunea umanității către alte astre, creatorul vorbitorului în numele morților stăpânește destul de bine teme predilecte ale literaturii științifico-fantastice, reușind să imagineze în același timp un univers orginal și (aproape) credibil.

O. Scott Card destăinuia in prefața la Vorbitor în Numele Morților că una din temele centrale ale literaturii sale este conceptul de familie sub toate formele și aspectele sale (există anumite controverse legate de afirmații ale autorului privind drepturile LGBT versus familie și rol, însă ele nu privesc prezenta recenzie). Dacă am încerca să reducem la ceva epopeea lui Ender (deși acest reducționism n-ar fi drept față de bogăția conceptelor din cărți) am putea spune, fără a ne hazarda, că dincolo de a fi doar o poveste a maturizării cărțile servesc mai degrabă expunerii a ceea ce Card consideră ca fiind paradigma familiei. Începând cu istoria lui Ender, pierderea unui cămin și a familiei, regăsirea lor și astfel a propriului sine pe planeta Lusitania, și terminând cu relațiile între cele trei specii raman imaginate de autor, aproape toate conexiunile poartă amprenta acestei idei și a desăvârșirii ființei (doar) în cadrul ei.

În Copiii Minții ca urmare a acestor considerații despre nucleul familial, dezvoltate pe parcursul a multor ani, se filozofează mult. De la idei platoniciene (?) – conceptul de aiùas, termen împrumutat din sanscrită, la cugetări existențialiste ale personajelor – titlul unui capitol este chiar “Importantă e ficțiunea în care crezi”, se dezbate iar și iar, răspunsul părând să graviteze în jurul aceluiași concept menționat mai sus.

Personajele lui Card sunt duale în natura lor, lucru evident încă din Jocul lui Ender (poate fi observat acest aspect chiar și în recenta ecranizare hollywoodiană), iar în Copiii Minții autorul subliniază puternic asta prin copiii / copiile minții lui Ender, frații săi, marcându-i trecutul și astfel și prezentul. Peter și Valentine (așa cum și-i amintea eroul), între care acesta trebuie să se împartă atât la propriu cât și la figurat. Aceasă viziune dualistă asupra minții umane și a lupții interioare între principii existențiale opuse este prezentă și în alte personaje ale romanelor și din fericire, autorul suficient de stăpân peste arta narațiunii, reușește să le individualizeze conflictul chiar dacă nu în totalitate convingător.

Convingerile spirituale ale autorului transpar și în alte moduri în cărți. Destinul lui Ender este unul mesianic așa cum concluzionează Copiii Minții, iar personajul Jane (și ea parțial rod al minții sale) la fel: beneficiază și ea de un statut semi-divin și o soartă pe măsură.

Romanul recenzat încheie în mod rotund seria nu numai prin prisma desăvârșirii personajelor în sânul unei familii universale ci și din perspectiva unor remarci despre necesitatea (sau nu) a războiului. În Vorbitor, personajele lui Card împărțeau străinii (termen preferabil extratereștrilor, dacă este să acceptăm metafora și paralela la prezent) în raman – specii diferite de om dar cu care se poate comunica și astfel nu este necesar conflictul odată stabilit terenul comun și varelse – cu care orice formă de contact comunicativ este virtual imposibilă și astfel se ajunge invariabil la contact agresiv și inevitabil exterminare, problemă pe care o lăsa cumva nesoluționată: chiar dacă umanitatea creează o punte în comunicarea cu cele două specii xeno pe care le întâlnește, nu se exclude posibilitatea existenței unei civilizații extraterestre cu adevărat varelse; la finalul tetralogiei autorul punctează: doar oamenii (și aspectul distructiv al naturii lor duale) care ar extermina preventiv o altă specie considerând în mod absolut, imposibilă comunicarea (și astfel stabilirea terenului comun, conviețuirea non-violentă) cu Străinul și-ar “câștiga” statutul de varelse și tot ce decurge din asta, astfel conflictul armat ducând la extincție, xenocidul (genocidul, dacă preferăm să menținem alegoria) nu este niciodată justificabil, argument ce completează în mod natural consecințele deznodământului primei cărți. E o oarecare ironie aici, dacă ne gândim că Jocul lui Ender este adeseori catalogat ca “military science fiction”și este și pe lista romanelor de citit în cadrul anumitor școli militare din S.U.A.

Dacă în Vorbitor, autorul folosea un decor inspirat de o cultura hispanică iar în Xenocid alegea să se servească de motive inspirate de cultura chineză, în Copiii Minții, civilizația japoneză are un rol important în intrigă și așa cum menționează și scriitorul în postfață, unul esențial pentru sublinierea anumitor idei explorate de el.

Deși n-am epuizat nicicum cele ce puteau fi scrise despre, Copiii Minții este așa cum rezultă sper și din cele spuse mai sus, un roman ambițios. Și problema poate chiar aici e. E o carte care își propune să spună foarte multe, să servească (poate) ca un nex pentru ideile filosofice/spirituale/sociale ale autorului și uită astfel să aibă o intrigă cu adevărat interesantă. În decursul celor aproximativ 400 de pagini ale cărții, nu se întâmplă mare lucru. Ce-i drept personajele se perindă un pic prin Univers, dar intriga ar fi putut fi redusă la mult mai puțin. De altfel, recunoaște și Card asta, acțiunea romanului fiind gândită inițial ca făcând parte din Xenocid. Dincolo de monotonia cumva a narațiunii, personajul Jane, de la statutul său de deus, devine de câteva ori dispozitiv deus ex machina, iar asta, orice ar vrea să ne transmită un autor și oricât de talentat ar fi din punct de vedere stilistic, nu servește într-un final deloc calității unei povești.

Mi-am început textul creând o paralelă fictivă temporală între timpul scurs pentru mine în citirea celor patru cărți, deceniilor în care Card a definitivat-o și mileniilor în care povestea lui Ender se desfășoară și astfel, încerc acum să îmi argumentez nostalgic lipsa de obiectivitate referitor la Copiii Minții. Cel ce semnează o recenzie, ar trebui într-un final, dincolo de considerente ce țin de interpretarea unei opere literare și care sunt până la urmă supuse relativității, să spună dacă i-a plăcut sau nu o carte și preferabil și de ce. Îmi e greu, recunosc: pe de o parte copilului i-a plăcut foarte mult Jocul lui Ender (din motive lesne de înțeles) și adolescentul a adorat Vorbitor în Numele Morților (încă îl consider cel mai bun roman din cele patru, de altfel și premiile Nebula + Hugo cred că justifică măcar parțial propria-mi părere), pe de altă parte ajuns eu însumi la maturitate, sunt mai critic și mai puțin îngăduitor cu cărțile ce-mi cad pradă, nu mă pot abține să nu cataloghez literatura după alte standarde, plasând ideile autorilor și sub lentila propriilor mele concepții, filosofice sau de altă natură (și nu pot spune că cochetez prea mult cu Weltanschauung-ul domnului Card). Nu știu dacă e un lucru bun sau rău! O. S. Card e un autor de succes și chiar un editorialist și critic de film și carte relativ popular, iar recenta ecranizare a romanului Jocul lui Ender o să îi aducă cu siguranță cititori noi (chiar dacă blockbusterul sigur va și înstrăina din potențialii cititori căutând ceva mai profund decât oferă filmul). Merită lectura? Pentru potențialul amator de / fanul science-fiction, copilul mental al lui Orson Scott Card este clar nu lectură obligatorie, dar una cu suficiente idei incitante încât să fie recomandabilă în ciuda scăpărilor; pentru cititorul de literatură generală strâmbând ușor din nas superior la adresa aceluiași apelativ, e o operă interesantă dacă nu din alt motiv, atunci și numai pentru că romancierul dovedește încă odată prin scriitura sa, că SF-ul este (de cele mai multe ori) mai mult decât escapism.

Orson Scott Card

Articol postat de: Ioan Alexandru


Adauga un comentariu

RSS