Carrie este o adolescentă timidă și retrasă, care, din copilărie, îndură persecuțiile și ironiile colegilor de clasă. Umilințele la care o supun devin o tortură din care simte ca nu mai poate ieși. Mai mult, este și victima fanatismului religios al mamei sale, o ființă violentă, brutală.
Când disperarea ajunge la apogeu, Carrie își descoperă o putere înspăimântătoare – telekinezia -, ce-i oferă darul răzbunarii: poate să miște, să arunce, să zdrobească și să incendieze orice de la distanță.
O carte din care oamenii au multe de invatat. Ai facut ceva rau si totul se intoarce impotriva ta si poti lua dupa tine si oameni nevinovati, asa cum au patit Tommy Ross si profesoara Desjardin.
Carrie White a fost victima batjocorii colegilor de scoala ani de zile, desi ea nu le-a facut niciodata nimic. Doar a stat si le-a inghitit toate rautatile, iar cu cat se adunau mai multe (din partea colegilor, cat si a mamei) cu atat i se dezvoltau abilitatile telekinetice.
Ce mi-a placut din aceasta carte Sue Snell, care a fost singura care a realizat ca a gresit cand si-a batut joc de Carrie si a incercat sa isi indrepte greseala: l-a rugatul pe prietenul ei sa o duca pe Carrie la bal, chiar daca ea nu mai avea cum sa mearga fara un partener.
De asemenea, mi-au placut si extractiile din diverse publicari facute dupa incident ale Comisiei White in care analizeaza cele intamplate. Aceste extractii au un fel de spoilere incomplete care te fac mai curios si sa vrei sa citesti mai departe sa afli cine mai exact, cum, de ce, cand.
Si, bineinteles, puterile telekinetice ale Carriei. De mica imi doream sa pot misca lucruri cu mintea. Sa pot lua lucrurile de pe dulapurile prea inalte, sa fac curat fara in camera fara sa ma aplec, sa stau in pat si sa aduc la mine tot ce vreau fara sa ma ridic… Un vis devenit relaitate
Ce nu mi-a placut au fost mama protagonistei, Margaret White, pentru ca nu pot suporta fanaticii religiosi (orice religie ar fi ei) si nu realizeaza ca idolatrizarea este un pacat. Felul in care se purta cu fiica ei ma facea sa o urasc si sa vreau sa fiu langa Carrie sa o ajut. Imagineaza-ti ca vrei sa vorbesti cu mama ta despre o problema, iar tot ce iti raspunde sunt citate din biblie, care nu au cu ce sa te ajute.
Nu mi-a placut nici relatia dintre Chris si Billy, fie ea fara iubire si bazata doar pe sex, nu imi place violenta lor, mai ales ca nu isi avea rostul. Si ca sa inchiei ce nu mi-a placut, voi spune despre primele pagini, cand i-a venit Carriei prima oara menstruatia si a crezut ca e pe moarte. Tipa, plangea, cerea ajutor, iar fetele radeau de ea si aruncau cu tampoane.
In final, ma intreb cine a fost demonul acestei povesti? Carrie, care a dezlantuit iadul in oras? Margaret, care a pastrat un copil care il credea pedeapsa lui Dumnezeu pentru pacat? Colegii ei, care nu au avut prea multa minte si si-au batut joc de ea?
“Regretele nu sunt decat Kool-Aid pentru starile emotive omenesti. Ele sunt ceea ce spui cand rastorni o ceasca de cafea sau iti nimeresti bila in sant cand joci popice cu fetele in liga. Adevaratele regrete sunt la fel de rare ca si iubirea adevarata” –Sue Snell
Adauga un comentariu