Pentru cei care cunosc pulsul cercetarilor in domeniul ereziilor medievale, numele Anne Brenon, nu le este strain. Autoare a numeroase carti, studii si eseuri de specialitate este una dintre cele mai autorizate voci in problema ereziilor medievale. Ea este cea care a fondat celebra revista Heresis una dintre putinele reviste ce au ca tema predilecta ereziile.
Catharii este una dintre lucrarile de popularizare (vulgarizare) a subiectului cathar; mai degraba un mic eseu decat o lucrare stiintifica stricto sensu.. Directiile urmarite de autoare se anunta a fi clare, inca de la inceput: sa descrie erezia cathara in ansamblul ei, concentrandu-se pe secolele XIII-XIV, iar, pe de alta parte, sa surprinda spiritualitatea si religiozitatea ereticilor cathari, ca spiritualitate crestina (p. 13). Aceasta carte se vrea mai mult o imersiune in sanul spiritualitatii cathare decat o noua relatare a istoriei ereziei in Europa meridionala din secolele al XI-lea si al XIV-lea, inradacinarea, reprimarea si apoi eradicarea ei (p. 17). Protagonistii preferati ai istoricului sunt catharii „perfecti”: Peire Autier, Peire Maury, Guilhem Bélibaste, ale caror marturii strabat procesele inchisitoriale si care au activat la finalul secolului al XIII-lea si in primele decade ale celui de-al XIV-lea.
Din majoritatea lucrarilor autoarei rezulta o atitudine care se doreste obiectiva si nepartinitoare (chiar daca este departe de a fi asa). Astfel se explica si una din primele fraze ale cartii Catharii, atunci cand vorbeste despre gnostici si cathari: si unii [gnosticii n.n] , si ceilalti [catharii n.n], de-o parte si de alta a secolelor, reprezinta nostalgici ai patriei celeste pierdute, cu toate acestea (…) este greu de definit catharismul ca o gnoza (p. 10). Sigur ca acesta afirmatie are un dublu rol: acela de a-si preciza, inca de la inceput, pozitia de non-combativa si sustinatoare a diversitatii confesionale medievale, interzisa de „diabolica Inchizitie”, si acela de a atentiona cititorul ca „moda” istorica dupa care catharismul ar fi un curent gnostic si maniheic nu mai este in gratiile ereziologilor laici.
Prima parte ajuta cititorul sa se familiarizeze cu tema, dar, si cu tipul de abordare al autoarei, si il avertizeaza ca lucrarea: se vrea mai mult o imersiune in sanul spiritualitatii cathare (p. 14). Catharismul este, pentru A.Brenon: o Biserica intrupata, un corpus de practici, de rituri si de credinte legate de miscarea unei intregi societati (p. 17).
Cea de-a doua parte: Cele doua Biserici, se doreste o scurta trecere in revista a cronologiei ereziei, a tarilor in care aceasta s-a raspandit si a diferentei dintre Biserica romana si cea cathara, caci – asa cum o afirma catharul Peire Authier – exista doua Biserici: una [care] fuge si iarta (Mt.10,23), cealalta [care] poseda si jupoaie (p. 21).
Sectiunile: Calea dreptatii si a adevarului, L’entendensa del Be, Intelegerea Binelui si Incarnarea, sunt destinate descrierii spiritului cathar, spiritualitatii si misticii cathare demonstrand ca spiritualitatea ereziei este, practic, subiectul central al cartii. Aici autoarea va aborda teme ca: cristologia din punct de vedere cathar (pp. 143-159); pozitia fata de Fecioara Maria; dualismul crestin al catharilor (pp. 117-124); inconoclasmul cathar (pp. 185-191) sau patimile la care acestia au fost supusi (pp.202-219). Despre Iisus Hristos ni se spune ca: si unii, si altii, oameni buni si clerici de la Roma, sunt de acord sa vada in Cristos vectorul salvarii; parerile se deosebesc doar in legatura cu modalitatile interventiei sale. […] Oamenii buni [catharii n.n.] nu cred in „pacatul originar” al creaturii, ci in lovitura de forta si inselatorie a „celui puternic intru rau”; […]. In logica crestinismului cathar, suferinta si moartea lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu si mesager al Imparatiei, nu numai ca n-au nici o ratiune de a fi, dar sunt pur si simplu- ca orice suferinta, ca orice violenta – inadmisibile. In ce priveste mariologia, cuvintele lui Peire Authier, sunt relevante: este revoltator sa se gandeasca sau sa se creada ca Fiul lui Dumnezeu s-a nascut dintr-o femeie sau ca s-a adumbrit in ceva atat de josnic ca o femeie (p. 151).
In cartea lui Anne Brenon, vom gasi un autor care este stapan pe metodologia istoriografiei medievale; folosirea pe parcursul lucrarii a unei argumentari sustinuta de izvoarele istorice (aceasta cand vorbim de partea istorica) tradeaza o bogata experienta si dovada unei demnitati a medievistului care evita, pe cat posibil, folosirea altor lucrari decat izvoarele.
Scopul declarat al acestei prezentari este acela de a rectifica imaginea eronata creata asupra catharilor de catre polemistii catolici. Totusi, cautand sa modifice anumite „greseli” facute de posteritate, autoarea devine subiectiva, chiar nostalgica, adesea umbrind metoda printr-o interpretare partinitoare si subiectiva.
Nu putem sa incheiem prezentarea acestei lucrari, inainte de a spune ca este de o reala valoare pentru literatura de specialitate din Romania si publicarea ei este salutara. In ce priveste continutul nu suntem de acord cu o buna parte din afirmatiile autoarei, care lasa sa se intrevada o favorizare a ereziei, o incercare de martirizare a acesteia si de diabolizare a celei care a combatut-o, uitand parca despre ce societate vorbim in sec. XII-XIV sau, asa cum o afirma Jaques Le Goff intr-un interviu luat de Le Figaro si intitulat: Le Goff : «Des gens savants véhiculent des idées fausses», cat de nociva putea sa fie filosofia dupa care se conduceau acesti eretici. Una dintre concluziile ei este ca erezia Binelui, [este] o cunstructie religioasa complexa si desavarsita, articulata pe o solida logica interna (p. 220). Aceasta parere ramane, totusi, de discutat si nu o impartasim. Un alt aspect care ne-a trezit oarecum suspiciunea este traducerea. Pe langa aspectele pozitive pe care nu le putem ignora: fluenta, limbajul elaborat, netraducerea numelor proprii, sau folosirea ortografiei corecte pentru cuvantul cathar (nu catar) trebuie remarcate si cateva aspecte ce ar trebui indreptate. Chiar daca nu am avut posibilitatea sa intram in posesia originalului, unele lucruri, e limpede ca, nu sunt corect traduse, ca de exemplu ordonatul, atunci cand se refera la cel care oficia slujba cathara. Ori stim bine ca verbul ordoner inseamna printre altele a hirotoni, iar in limba romana ordonat conform DEX-ului face referire la disciplinat, dichisit, echilibrat (vezi DEX, ed. 1998, p.726) si nu are nicio legatura cu actul hirotoniei. La fel se intampla si cu punerea mainilor, l’imposition des mains, tradusa ca impozitiunea mainilor care in limba romana, in limbajul de specialitate teologic nu spune, cel putin astazi, nimic (p. 14).Desigur sunt si alte locuri pe care le consideram arbitrar traduse, dar neavand originalul nu ne putem pronunta cu certitudine, motiv pentru care nu le vom enumera.
Indiferent de minusurile pe care le presupune traducerea si caracterul vizibil comercial al publicarii acestui volum, trebuie recunoscut ca avem in aceasta carte o valoroasa prezentare a prea putin cunoscutei erezii cathare. Cartea vine ca o completare la informatiile partiale pe care ni le ofera Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Gheorghe Vladutescu dintre romani, sau Yuri Stoyanov si Le Roy Ladurie vizavi de acest subiect extrem de complex: catharismul.
Liviu Vidican
Mai multe detalii gasiti pe site-ul editurii la pagina dedicata romanului.
Adauga un comentariu