Arkadi si Boris Strugatki-Picnic la marginea drumului
In October 03, 2007 in Carti, SF
Cine nu a auzit de celebrul film “Calauza”? La noi in tara cel putin, toti cei trecuti de varsta de 30 de ani au auzit cu siguranta de film, asta deoarece a fost o creatie cinematografica interzisa, asemeni celebrului “The Wall”. Daca cei de la conducere au decis ca nu e voie sa vedem asa ceva, noi am facut tot posibilul sa incalcam regula.
M-am uitat la film dar nu am gasit nimic ce sa motiveze decizia, am inteles dupa cativa ani ca problema nu era de fapt cu filmul ci cu regizorul acestuia, Tarkovski. Facuse “neobrazarea”de a pleca definitiv dintr-o tara in care nu se permitea sa gandesti liber, cu atat mai putin sa spui ce gandesti…
Sa spun drept, nu doar ca nu am gasit nimic anticomunist in “Calauza” dar nu am reusit nici sa inteleg ca vroia de fapt sa transmita. Ori erau ideile prea abstracte cat sa poata fi prezentate intr-un mod accesibil, ori erau prea mascate in spatele unor dialoguri sau intamplari neutre, nu stiu nici in zi de azi… dar nici nu mai are importanta. Tot ce conteaza este ca filmul, desi departe de ceea ce as numi eu captivant, totusi a reusit sa-mi trezeasca curiozitatea asa ca am cautat cartea fratilor Strugatki: Picnic la marginea drumului.
Nu ma asteptam deloc sa fiu impresionat, tot ce vroiam era sa ma lamuresc in privinta mesajului. Ei,bine … pe cat de sarac in idei mi s-a parut filmul, chiar atat de bogata-i cartea iar cand spun asta nu ma refer la existenta “zonelor”, nici la “Pelerinii cosmici”, nici la descrierile unor minuni tehnologice de factura science-fiction ci ma refer mai degraba la ceea ce nu spune cartea, ma refer la toate acele intrebari care se nasc vrand-nevrand la citirea ei, intrebari la care singuri suntem nevoiti sa ne raspundem.
Naratiunea in esenta ei este una simpla, motiv pentru care si cartea este una de dimensiuni reduse, insa dincolo de cele cateva cuvinte asternute pe hartie ne sta la dispozitie infinitul, fratii Strugatki reusesc sa creeze o lume in care fiecare cititor isi cladeste propriul vis , isi traieste propriile aventuri si isi cauta propriile raspunsuri.
Autorii nu se multumesc cu a scrie un roman science-fiction, “Picnic la marginea drumului” este mult mai mult de atat, odata cu aparitia unor elemente cu puteri supranaturale romanul in loc sa se degradeze intr-o scriere de tip fantezy care ar avea mai multa legatura cu mitologia decat cu realul, devine o opera ce depaseste barierele obisnuite ale beletristicii, ridica probleme ce tin de metafizica, de psihologie, de filosofie sau chiar de religie.
Finalul capodoperei este o veritabila revelatie, nu doar pentru eroul povestirii cat si pentru cititor, odata cu Redrick intelegem fiecare ca nu stim cu adevarat ce ne-ar putea face fericiti, ca nu stim ce ne-am putea dori in cazul in care pentru o clipa am deveni egali ai lui Dumnezeu, intelegem ca dincolo de ura generata de probleme de moment, dincolo de indiferenta afisata ca urmare a unei oboseli in lupta pentru supravietuire, ca dincolo de egoism, ratacire, teama, sta scanteia aceea divina din noi, sufletul acela omenesc ce nu poate sa vrea raul, sufletul acela care ne impune sacrificiul sinelui in cazul in care prin acest gest putem spera sa otinem “fericire pentru toti”.
Balin Feri
[ratings]
Philip K. Dick – Viseaza androizii oi electrice?
In September 13, 2007 in SF
Pentru Philip K. Dick viitorul nu suna bine! Ne aflam la ani buni dupa sfarsitul unui Razboi Mondial a carui efecte ulterioare, au silit majoritatea locuitorilor sa emigreze pe alte planete.
Pe un Pamant cu o populatie de animale aflata in pragul extinctiei, cu o atmosfera poluata de un praf radioactiv nociv, foarte putini sunt cei care nu au vrut sa-l parasesca. Pentru a se usura munca, marile corporatii au recurs la producerea de androizi, ce au devenit din ce in ce mai performanti, ajungandu-se ca ultimul model produs, Nexus-6, sa constituie o replica fidela a omului, destul de greu de depistat, insa nu imposibil.
Umanizarea acestor entitatii organice de sine statatoare este si subiectul, pe care ni-l propune autorul si care-l “macina” (poate nu prea mult timp, daca luam in considerare sfarsitul cartii) si pe Rick Deckard, vanator de recompense in cadrul politiei San Francisco. De cand i-a murit oaia adevarata, spera ca va reusi sa stranga suficienti bani din recompense pentru a-si cumpara alta sau orice alt animal adevarat, renuntand la inlocuitorul electronic.
Pentru ca un android sa fie eliminat, trebuie intai supus unui test empatic, scala Voigt-Kamff, pentru a se dovedi cu certitudine ca nu este o fiinta umana. Vanatorul pune o serie de intrebari si verdictul se da pe baza interpretarii rezultatului. Ar mai trebui spus ca spre deosebire de fiintele umane, androizii vad celelalte fiinte ca pe niste obiecte, si, in general sunt entitati care, in caz de pericol, se gindesc doar la ele insele.
Cred ca de fapt caretea vrea sa transmita ideea unei populatii umane reduse, ea insesi, la stadiul unor “papusi androide” ce domina spectacolul noii vieti de pe Pamant. Pe scurt, o atmosfera nu tocmai propice unui “viitor luminos” pentru omenire.
In peisajul universului virtual mai apare din cand in cand, un personaj pe nume Mercer, ce te ghideaza in drumul tau catre varful dealului, fiecare individ avand traseul sau personalizat. Pentru ca citesc o carte pentru atmosfera pe care o creaza, pentru personaje si actiunea tesuta in jurul lor si mai putin pentru aspectele filozofice, va las pe voi sa descifrati toata “treaba” cu Mercer. Per total, aveti in fata un clasic al genul sci-fi, atat din punct de vedere al scrierii cat si al autorului (considerat de multi unul dintre cei mai importanti autori ai acestui gen), un “must have” si “must read” pentru orice fan sci-fi.
Lascu Bogdan
Orson Scott Card – Ender
In August 28, 2007 in SF
Cartea lui Orson Scott Card incepe cu o povestiora. Ciudata … Despre un copil. Unul cu ani putini dar talente foarte multe. O poveste despre un joc de-a razboiul, un joc despre ciocnirea a doua civilizatii, un joc care putea fi castigat sau putea fi pierdut, un joc in care nu se concepea abandonul .
Dincolo de joc se gaseste o realitate cruda, o lume condusa de militari, o lume in care pana si copii devenisera unelte ale razboiului.
Povestea a fost pe placul multora, asa ca Scott Card a revenit asupra ideii si a transformat-o intr-un roman. Asa s-a nascut “Jocul lui Ender”. Ce m-a surprins placut a fost pasul urias facut de scriitor de la povestire la roman. A reusit o performanta unica cel putin in ceea ce ma priveste: pentru intaia oara am citit o carte pe care nu puteam s-o las din mana desi stiam din start care va fi finalul.
Povestirea a fost scrisa ca o incercare, romanul are deja limbajul si stilul unui scriitor consacrat, textul are o cursivitate pe care rar am avut ocazia s-o mai intalnesc, nu exista amanunte inutile, deconcentrante, nu exista abateri de la subiect ci din contra se coaguleaza intr- un intreg.
Nu se limiteaza la prezentarea pericolelor prezentate de gandirea rigida, militarista ci devine o superba naratiune despre taria de caracter, despre prietenie, despre superioritatea celui care vrea inainte de toate sa cunoasca mai mult pana si in cazul celor pe care trebuie sa-i infrunte, nu intr-atat pentru a-i putea invinge cat pentru a-i intelege.
Exista o intrebare fundamentala care preocupa de milenii mintile cele mai luminate: cine suntem? Nimic mai simplu: suntem oameni, mi-ar raspunde majoritatea celor interpelati. Problema este ca eu nu caut un cuvant ci intelegerea conceptului. Suntem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Asta insa mi se pare o definire destul de vaga a umanului. Pentru a putea spune cu exactitate cine suntem, apeland la exemplele din stiintele exacte, ar trebui sa ne raportam la ceva. Pentru a spune cine sunt eu ar trebui sa ma raportez la ceilalti oameni, la semenii mei. Dar noi, omenirea, ca intreg, la ce sa ne raportam?
La intrebarea asta vine Orson Scott Card sa dea un raspuns bun prin “Vorbitor in numele Mortilor”. Practic ne autodefinim prin ceea ce recunoastem ca fiind egal al nostru si prin ceea ce consideram a fi total strain de noi. Atunci cand reusim sa-i intelegem pe ceilalti atunci si ei ne vor putea intelege, se naste o punte de lagatura, un canal de comunicatie care intre fiintele inzestrate cu ratiune duce la aplanarea eventualelor conflicte, la colaborare, la pace si evolutie.
Ce se intampla cand intalnim pe cineva strain? Cat de strain? Noi pentru cineva necunoscut avem un singur cuvant: spunem ca-i strain. Sunt insa limbi in care se face o delimitare mult mai clara, functie de gradul de stranietate a celui in cauza in raport cu noi, au un cuvant distinct pentru cunostiintele care nu fac parte din familie dar sunt totusi apropiati. Un alt cuvant pentru toti cei care nu sunt cunoscuti personal dar sunt recunoscuti ca apartinand aceleiasi specii, avand aceleasi trasaturi, o mentalitate apropiata, etc. Au un alt cuvant pentru acele fiinte care sunt recunoscute ca egali ai nostrii, fiinte cu care este posibila comunicarea deoarece exista concepte similare si exista acei straini care sunt atat de diferiti incat niciodata nu s-ar putea ajunge cu ei la o intelegere deoarece incepand de la scara de valori si termanand cu cele mai uzuale lucruri toate sunt diferite.
Scott Card ne prezinta doua civilizatii total diferite de cea umana, doua societati cladite pe principii diferite, intr-atat de “straine” incat pana si actul final al vietii, moartea, este perceputa diferit, are o semnificatie care duce la ciocniri intre omenire si ceilalti. Pe de-o parte sta civilizatia de tip stup a carei figura centrala este Matca. In cazul acestora vietile indivizilor nu sunt concepute ca existente individuale, uciderea catorva reprezentanti pentru ei nu insemna altceva decat un mod de a-si face cunoscuta prezenta si nicidecum un act criminal. Prin uciderea primilor oameni intalniti nu savarseau dupa propria parere un act ostil indreptat impotriva omenirii, in schimb societatea umana nu reusea sa dea alta interpretare gestului decat cea de declaratie de razboi.
Cea de-a doua civilizatie, cea a “purcelusilor” este una si mai greu de conceput, este de o bizarerie cum numai o minte de artist putea nascoci. Pe masura ce actiunea cartii se deruleaza elementele care initial par a fi la limita imposibilului isi ocupa treptat locul in cadrul intregului si incetul cu incetul ni se cladeste sub priviri o societate care nu priveste moartea ca pe o incetare a existentei ci ca pe-o trecere pe o treapta superioara. Nu una sperata, nu ceva similar existentei in Raiul majoritatii credintelor pamantesti, o existenta confirmata, concreta, o existenta la un alt nivel, sub o alta forma, una in care noi, oamenii niciodata nu ne-am gandi sa cautam ratiunea. Datorita figurii centrale, acelasi Ender Wiggin, in cazul acestei societati se reuseste evitarea unei ciocniri violente intre cele doua civilizatii.
Lucrarea aceasta, care poate fi privita ca un elogiu adus unei gandiri neingradite, este dincolo de actiunea ce se deruleaza pe un fundal de factura mult mai romantica decat “Jocul lui Ender”, o recomandare spre eliminarea prejudecatilor din propria gandire. Prin lectura acestei carti cititorul realizeaza la un moment dat ca se poate regasi pe sine intr-o oarecare masura in orice om asa ca se vede indemnat sa se considere egalul fiecaruia indiferent de limba vorbita, de apartenenta religioasa sau de orice alt criteriu, chiar mai mult decat atat, se simte obligat sa recunoasca dreptul la existenta a oricarei forme de viata si constientizeaza necesitatea studierii acestora in locul eliminarii.
In urma citirii Jocului lui Ender am exclamat: iata o carte completa, intreaga, perfecta, una la care nu s-ar putea nici adauga si nici elimina ceva fara sa fie compromisa opera. Scott Card mi-a dovedit prin “Vorbitor in numele Mortilor” ca nu toate continuarile scrise la o capodopera sunt obligatoriu sub nivelul primei realizari, citind aceasta carte despre Lusitania si despre noile aventuri ale lui Ender a trebuit sa recunosc ca priceperea autorului depaseste orice asteptare a mea.
Totusi nu m-am invatat minte, cu fiecare continuare scrisa la peregrinarile lui Ender m-a facut autorul sa exclam ca de data asta a atins plafonul, mai sus nu poate exista nimic, asa am patit si cu “Xenocid”, apoi cu “Copii Mintii” si cu “Umbra lui Ender”. Dar m-am invatat minte, acum sunt convins deja ca si celelalte carti din Saga Umbrelor imi vor depasi asteptarile.
Any Raicu
Philip K.Dick – Realitatea dezarticulata
In August 17, 2007 in SF
“Ai luat-o razna”, ”iti fileaza o lampa”, ”ai cateva rotite lipsa”, ai probleme la mansarda etc. Spunem una dintre astea de cate ori ni se pare ca actiunile sau vorbele cuiva nu se incadreaza in normal. Care normal? Firesc, ”normalul”nostru…
Vreme de ani de zile mi-a fost si mie evident ce este normal si ce nu…pana intr-o zi cand s-a intamplat sa citesc undeva – sa nu ma intrebe nimeni unde caci nu mai am habar- o intamplare care m-a pus pe ganduri. Era vorba de cazul unui om ce statea acasa linistit cand s-au auzit niste batai puternice in usa.
Pornise agale sa deschida dar bataile care nu mai incetau l-au determinat sa alerge pe ultimii metri. In momentul in care a deschis usa nici nu apucase sa arunce macar o privire afara cand i-a picat cineva in brate. Era vorba de un om necunoscut, avea aproximativ aceasi varsta cu individul nostru, era imbracat in niste haine obisnuite, avea trasaturi obisnuite.
Expresia fetei acestuia exprima insa o groaza atat de profunda incat omului nostru i s-a zbarlit parul la ceafa si se uita peste umerii vizitatorului cautand din priviri eventualul monstru. Dupa cateva clipe , spre stupefactia gazdei omul ingrozit cazuse in genunchi si cu mainile impreunate a rugaciune ii cerea sa-l ascunda undeva, oriunde, doar sa nu fie gasit de ceata acea de oameni care-l cauta pentru a-l supune la cele mai teribile chinuri si pentru a-l ucide in final.
Cand ajunsesem aici cu lectura mea, mi-am zis ca cel ce batuse disperat la usa avea mania persecutiei, probabil suferea de paranoia. Citind intamplarea in continuare m-am convins ca rationamentul meu se incadra in “normal”, spun asta deorece si eroul intamplarii noastre ajunsese la aceasi concluzie. Intr-o astfel de situatie ne simtim indreptatiti sa-l catalogam pe respectivul drept paranoic.
In intamplarea respectiva continuarea a fost una neasteptata pentru mine: Evenimentele acestea aveau loc in Polonia anului de gratie 1941 iar cel ce incerca sa gaseasca protectie era evreu.
In urma acestei intamplari, am realizat ca normalul este ceva extrem de relativ, este suficient sa se adauge la ipoteza un mic amanunt si concluzia va fi cu totul diferit.
Cateva zile m-a preocupat problema asta, pana la urma am ajuns la concluzia ca normalul este trasatura majoritatii, daca99 % dintre oameni se imbraca in negru la o inmormantare atunci este normal sa te imbraci si tu la fel. Daca se intampla insa ca eu sa fiu tibetan si ma imbrac in galben atunci eu voi fi “anormal” in Europa dar voi fi cat se poate de normal printre tibetani.
S-a intamplat sa iau in mana o carte a lui Philip K.Dick. Citind primul capitol m-am plictisit, sincer. Apoi incetul cu incetul s-a trezit o anume curiozitate in mine, vroiam sa vad unde ajunge cu povestea asta inceputa banal. Tin minte ca la un moment dat ma enervase, considerasem ca acorda prea mare importanta unor detalii absolut inutile si unor intamplari lipsite de sens. Mi s-a intamplat deseori si mie sa am cate o amintire in simturi privind unele maruntisuri ale vietii dar nu am stat niciodata sa analizez cum de stie mana mea ceea ce nu stie mintea, ridicam din umeri si ziceam in sinea mea; ”Uitarea, bat-o vina!”
Philip K.Dick nu s-a grabit sa faca aceasi greseala ca mine si-i sunt dator cu niste multumiri…
Pe masura ce avansam prin “Timpul dezarticulat” si realitatea din jurul lui Ragle se dezmembra asemeni unei haine jerpelite, ochii mei se deschideau spre a vedea daca nu chiar intregul dar macar o imagine mai completa a realitatii. Am inteles ca ceea ce pare a fi normal, firesc sau chiar evident nu este obligatoriu si real, dar mai ales am invatat sa nu judec pripit. Sa analizez uneori si banalul si sa incerc sa vad si ceea ce nu sare in ochi, sa gasesc si alta explicatie decat cea care se ofera ca pe tava Am invatat si ca omul cel mai banal poate fi cea mai importanta persoana…
Am cautat o alta carte a lui Dick, apoi o alta. Am facut o pasiune pentru scrierile acestuia. Incercam de fiecare data sa intuiesc finalul si o dadeam mereu in bara, imi demonstra cu fiecare noua carte ca exista si posibilitati la care eu nu m-am gandit. Era mereu captivant si surprinzator , din pacate la un moment dat m-a surprins cat se poate de neplacut: a murit. M-a intristat vestea asta, totusi nu am putut sa nu zambesc in sinea mea la gandul ca e vorba totusi de Philip K.Dick si in cazul lui niciodata nu se stie…realitatea ar putea fi cu totul alta.
Cred ca pana la urma am reusit sa-l prind odata pe picior gresit si sa intuiesc finalul: nu a murit, nu avea cum sa moara, o parte din el traieste in scrierile sale, o versiune echivalenta a lui traieste in continuare intr-o realitate alternativa sau poate si-a abandonat corpul invadand vreo super retea cibernetica. As fi totusi fericit sa-mi demonstreze cu o noua scriere ca fantezia mea umbla inca in pantaloni scurti in comparatie cu a lui…
…deocamdata astept… si de mi-ar veni acum la usa un om urland de spaima si mi-ar spune lucruri incredibile m-as intreba mai intai daca nu cumva stie el ceva ce eu am uitat sau nicicand nu am stiut, catalogarea drept paranoic a acestuia lasand-o in seama celor normali…
Any Raicu
