The Year’s Best Science Fiction
In January 16, 2008 in SF
Pentru un fan SF înrăit şi chiar pentru cineva doar interesat de gen, volumul I al antologiei The Year’s Best Science Fiction reprezintă un adevărat festin, pregătit cu grijă de cei de la Nemira şi servit în preajma sărbătorilor de iarnă. Antologia cuprinde texte scrise de autori americani şi englezi, toate culese cu grijă şi talent de celebrul Gardner Dozois, câştigător de Hugo, Nebula şi Locus, atât ca scriitor dar mai ales ca editor.
Făcând parte din categoria fanilor ultra de SF, bine-nţeles că mi-am pre-comandat antologia, înainte să apară, de pe un site SF, care făcea o reducere interesantă pentru cei interesaţi. ( În final, nu a fost chiar o afacere, deoarece taxele de transport au anulat promoţia. Astfel, am plătit chiar câţiva lei în plus faţă de oferta directă de la Nemira. Aşa se întâmplă întotdeauna în viaţă, când eşti bugetar şi zgârcit.)
Când vezi şi mai ales ţii în mână volumul cu cele 672 de pagini, imposibil să nu te cuprindă o stare de emoţie puternică generată de faptul că te aşteaptă o lectură de super SF, şi când îţi mai fuge şi mintea la apariţia în curând a volumului doi, ai toate şansele să intri într-o stare de Nirvana sau fibrilaţie cardiacă.
Veritabila cărămidă SF, care este volumul I al antologiei The Year’s Best Science Fiction, cu dimensiunile de 130×200 mm (şi nu 107x178mm aşa cum sunt date dimensiunile pe site) are grosimea de 40 mm (măsurată cu şublerul de subsemnatul, pentru simplu motiv că îmi place să citesc cu “măsură”), care sunt împărţiţi inegal între 13 autori.
În mod firesc, ar trebui să afirm în continuare că cei treisprezece autori au alocate un număr inegal de pagini pentru că şi valoarea lor este inegală, fapt care este însă contrazis de lectura cu atenţie a textelor. Prima reacţie este într-adevăr aceasta : că între cei treisprezece scriitori există o mare diferenţă de calitate şi cantitate de premii importante câştigate de-a lungul carierei, că unele texte au un fir epic complex, scriitură îngrijită şi de calitate în timp ce alţii par a fi scris la beţie (cum zicem noi, românii) sau în stare de “high” (cum zic ei, străinii).
Explicaţia este însă cu totul alta, pur şi simplu fiecare din cele 13 texte sunt altceva ca subgen SF şi mod de abordare a stilului scriitoricesc. Astfel, după primele 56 de pagini citite, cuprinând Mica zeiţă a englezului Ian McDonald, un coctail superb de fantasy cu rădăcinile în profunzimea filozofiei indiene şi elemente pure de cyberpunk, treci de-a dreptul ameţit la Alstair Reynolds care te poartă în doar câteva zeci de pagini în spaţiul sideral, atât de departe încât aproape că îţi îngheaţă mintea şi sufletul, cuprinse de frigul cosmic zugrăvit în Dincolo de falia Aquila.
După un asemenea tur de forţă, obligatoriu trebuia sa urmeze un text care să aducă cititorul la starea de normalitate, puls regulat şi privire limpede, lucru care îl face cu talent Michael Swanwick în Vara triceratopilor, şi care, fie vorba între noi, nu este unul din cele mai bune texte ale multe câştigătorului de premii Nebula, Hugo şi World Award dar este cu siguranţă unul din cele mai lirice, bun de citit alături de prietenă sau soţie, care visează în permanenţă concedii nesfârşite la Paris, Roma sau insule exotice.
Robert Reed ne rupe pur şi simplu legăturile neuronale cu Camuflaj care ne poarta într-un viitor atât de diferit al umanităţii, care trăieşte alături de toate celelalte specii extraterestre pe o navă gigantică, încât doar înţelegerea acestor lucruri te fac să te doară capul şi, daca mai si adăugăm acţiunea tipic detectivistă, imaginaţia cititorului scapă rapid de sub control aşa cum a păţit cu siguranţă şi autorul.
Cele doar 18 pagini ale lui Ken MacLeod în O speţă de concordie sunt un adevărat tur de forţa in care autorul ne prezintă într-o atmosfera space opera, o problema religioasa şi de contact extraterestru în cei mai puri termeni hard SF. Un adevărat duş rece, pe care cititorul avizat îl considera ca un fel de pregătire înainte de întâlnirea cu Bruce Sterling, unul din promotorii cyberpunk-ului. Doar ca in antologiile lui Gardner Dozois nu se lipesc etichete pe autori şi textele lor, aşa ca în Planul lui Blemmye cititorul uimit de noua fata a lui Sterling este purtat cu talent prin deşerturile Arabiei, în vremurile cruciaţilor, printr-o aventură fantasy, cu personaje pitoreşti şi ciudate, totul culminând într-un sfârşit apoteotic, într-o încleştare ireală dintre eroii principali cu o armata de diavoli.
Centrul de greutate al antologiei, cel puţin ca poziţionare şi cu cel mai mare număr de pagini este În zona de seism al lui David Gerrold, un autor aproape necunoscut, pe la noi, dar posesor de Hugo, Nebula şi zeci de romane publicate (inclusiv câteva scenarii de episoade Star Trek), pe la ei. Nuvela este construită pe tema călătoriei în timp grefată pe o delicată introspecţie în lumea gay a anilor şaizeci (cârcotaşii ar putea spune că analiza sentimentelor acestei minorităţi este chiar prea delicată).
Acţiunea este însă trepidantă, aşa cum era viaţa în America anilor premergători mişcării Hippy, iar automobilele aveau aripioare şi bare de protecţie din oţel inox. Dacă cea mai mare parte a acţiunii se petrece prin salturi mici în timp, de doar câţiva ani, finalul ne oferă un autor care se dezlănţuie în imaginarea unui viitor al omenirii, aşa cum probabil nu îl va trăi însă nici unul din cititorii lui actuali.
Stephen Baxter este un autor cu nume cu rezonanţe puternice în lumea SF-ului, care nu a reuşit însă până la această dată să câştige vreun Hugo sau Nebula şi mai mult ca sigur că nu va reuşi acest lucru nici cu povestirea Copiii timpului din antologia lui Gardner Dozois, pentru simplu motiv că este prea tristă pentru sf-isti adevăraţi, recunoscuţi pentru optimismul lor fără măsura şi logică, uneori. Hard sf-istul Stephen Baxter ne propune câteva scenarii ale unei vieţi umane după sfârşitul lumii, pe parcursul următoarelor sute de milioane de ani (vom vedea).
Vonda McIntyre este singura voce feminină din această antologie, atât la propriu cât şi la figurat. Textul propus de autoarea americană, galonată însa cu premii Hugo si Nebula, este cu totul altceva faţă de celelalte nuvele şi povestiri ale antologiei, în care natura şi logica umană sunt lucruri străine si îndepărtate. În Companionii, între pasagere şi navele lor spaţiale există o legătură cu adevărat organică, procrearea se face intre femeia pilot de navă, mama şi amantă în acelaşi timp, care îşi poarta amanţii, nişte mici monştrii, în propriul pântec, iar copilul este conceput o data cu nava în care îşi va trăi întreaga viata. Pentru divertismentul cititorilor, câteodată, femeile pilot intra in conflict pe motiv de amor si trădare si se lupta până una din ele este învinsă cu navă cu tot.
Valul ni-l aduce pe autorul Gene Wolfe (sau, daca vreţi, invers), un scriitor considerat de multe voci autorizate unul din cei mai talentaţi autori de SF, daca nu cel mai, aceasta din punct de vedere al stilului. In povestirea de faţă, prea scurtă (chiar cea mai scurta din întreaga antologie) pentru a ne da seama de stilul mult apreciatului autor, suntem invitaţi într-un viitor în care oamenii locuiesc în oraşe construite pe platforme plutitoare aflate in permanenţă în pericolul ciocnirii şi scufundării, aşa cum se întâmplă şi în textul de faţă.
Neal Asher ne readuce cu picioarele pe Pământ privind construcţia literară a nuvelei sale Blind grăia măcăreţul, scrisă aşa cum se făcea în perioada vârstei de aur a SF-ului, cu acţiune simplă, cinematografică, cu personaje pozitive şi negative, cu o poveste de dragoste, un monstru teribil care în final se dovedeşte a fi mai de treaba decât confraţii cu care personajul principal intră in conflict şi se vânează reciproc conform regulilor simple şi spectaculoase ale oricărei partide de vânătoare.
Cel mai titrat autor din antologie este, indiscutabil, Joe Haldeman, care ne oferă noua cititorilor un text dulce-amărui, înger de lumină, cu o acţiune ce se desfăşoară intr-un viitor dominat de un fundamentalism religios numit Chrislam, în care până şi regulile celui mai simplu comerţ sunt supervizate de imani atotputernici.
Finalul este neaşteptat : în acesta lume distopică, apare un extraterestru care îi propune personajului principal un schimb ciudat prin care îi oferă un glob de lumină pentru unul din primele exemplare de revista pulp SF. Straniul schimb este o adevărata parabolă, din care fiecare înţelege ce vrea : ştiinţă contra imaginaţie, cultura contra gadget inutil, etc.
Antologia se incheie cu o nuvela consistentă atât ca număr de pagini cat ca si realizare literara.
James Patrick Kelly ne poartă în Foc într-o lume stranie, o planetă izolată, singurul loc în care au rămas oameni adevăraţi, nemodificaţi genetic dar şi moral, personajul principal, pompierul Spur fiind un adevărat american, coborât parcă din filmele americane interbelice : integru, serios, patriot, chiar plictisitor câteodată, totul până la întâlnirea cu un grup de copii extratereştri care scot adevărul la suprafaţă si declanşează o serie de evenimente.
În final, putem spune că dacă nu îţi place această antologie, înseamnă ca nu îţi place SF-ul, daca îţi plac doar anumite texte din antologie, înseamnă ca ai probleme cu unele sub genuri ale SF-ului : fantasy, hard sf, cyberpunk etc., iar daca ţi-a plăcut în totalitate, sau aproape în totalitate, ai dat lovitura, pentru că va apare (a apărut) şi volumul al doilea al antologiei The Year’s Best Science Fiction.
Nicolae C. Ariton
[ratings]
Joe Haldeman – Camuflaj
In January 10, 2008 in Autori, SF
Joe Haldeman se numără printre autorii ale căror cărţi le citesc întotdeauna cu plăcere. Părerea mea e împărtăşită, se pare, atât de către confraţii săi, cât şi de către marele public, scriitorul american fiind printre puţinii care au reuşit (şi încă în trei rânduri!) “eventul”, dubla Hugo-Nebula, cu Forever War (în 1975-1976), cu nuvela The Hemingway Hoax (în 1990-1991) şi cu Forever Peace (în 1998-1999). E o performanţă care, chiar şi pentru un cititor neavizat, e de-ajuns pentru a incita la lectură.
Haldeman s-a născut în iunie 1943, în Oklahoma City. În 1965 s-a căsătorit cu Mary Gay Potter, iar în 1967 şi-a luat licenţa în astronomie şi, în acelaşi an, a fost recrutat şi a luptat în Vietnam, ca inginer militar. Experienţa războiului avea să îl marcheze profund, influenţându-i în bună parte scrierile de mai târziu şi inspirându-i primul roman, War Year (1972) şi capodopera publicată trei ani mai târziu, The Forever War (1975).
În prezent, locuieşte în Gainesville, Massachussets şi predă cursuri de tehnică literară la MIT. Camouflage (2004) este cel de-al douăzeci şi unulea roman publicat de Haldeman. I-au urmat, în 2005, romanul Old Twentieth, iar în 2006 culegerea de povestiri War Stories.
În anul 2019, în adâncul Pacificului este descoperit întâmplător un artefact de origine necunoscută. Încercările unui grup de oameni de ştiinţă de a-i pătrunde misterul par zadarnice. Aceştia, sub conducerea oceanologului Russell Sutton (printre ale cărui realizări se numără ridicarea la suprafaţă a epavei Titanicului), speră să câştige deopotrivă faimă şi avere din descoperirea secretelor misterioasei structuri, bănuită aproape unanim a fi de origine extraterestră.
Russell şi colegii săi nu bănuiesc însă că artefactul a devenit o ţintă nu doar pentru guvernele marilor puteri, ci şi pentru două entităţi non-umane, nemuritoare, ce-şi pot schimba forma după propria voinţă. Destinul lui Russell se va schimba radical atunci când drumul său şi al celor doi alieni (care doar îşi bănuiesc reciproc existenţa şi urmăresc scopuri radical diferite) se va intersecta.
A povesti mai mult, a intra mai mult în detalii, ar însemna să răpesc cititorilor bucuria descoperirii unui roman pasionant, cu structură de thriller. Căci romanul lui Haldeman e o mostră a ceea ce înseamnă arta povestirii. Naraţiunea e simplă, fără artificii inutile, fără risipă de metafore sau cuvinte mari.
Stilul e omul, se spune, şi din câte mi-a fost dat să citesc despre Haldeman, acesta e unul dintre acei “meat and potatoes people”, cum atât de plastic îi caracterizează americanii pe cei care nu se încurcă în detalii inutile. Un specialist în oceanografie, în computere sau în astronomie ne-ar confirma, probabil, exactitatea datelor ştiinţifice folosite, fără exces. Haldeman ştie să îşi strecoare informaţiile fără a deveni plictisitor prin exces expozitiv.
O lectură plăcută, care nu dă dureri de cap, dar te prinde îndeajuns pentru a lăsa cartea din mână doar când te răpune oboseala. Probabil că, din punct de vedere strict literar, unii dintre contracandidaţii la Premiul Nebula din 2006 (şi mă gândesc acum la Susanna Clarke, Geoff Ryman sau John C. Wright) ar fi meritat mai mult să câştige.
Dar proporţia de îmbinare între literar şi ştiinţific, cea care dă măsura apartenenţei la genul literar pentru care au fost întemeiate Premiile Nebula de către Damon Knight, e cea care determină (în cazul ideal, desigur) cartea care merită cel mai mult să câştige. În competiţia din 2006, proporţia ideală a fost atinsă de cartea lui Haldeman.
Horia Ursu
[ratings]
Philip Jose Farmer – Vasul miraculos
In January 07, 2008 in SF
Partea a doua a seriei Lumea Fluviului este un pas catre dezlegarea misterului ce inconjoara planeta resuscitarii. Samuel Clemens (cunoscut si ca Mark Twain) apare in acest volum ca si personaj principal.
El este recrutat de catre Necunoscutul Misterios (sau X) pentru a dejuca planurile initiale ale celor ce au readus 36 de miliarde de oameni la viata. Singurul mod de a ajunge la Turn (practic izvorul Fluviului) este calatoria de-a lungul aceluiasi fluviu. Ceea ce ar dura sute de ani mergand la pas si doar cateva zeci navigand in susul fluviului.
Cum personajele lui Farmer nu imbatranesc si nici nu mor cu adevarat, optiunea pare simpla. Trebuie construit un vapor. Sigur, rationamentul este simplu, insa Lumea Fluviului nu are resurse naturale bogate. Totusi cu ajutorul Necunoscutului Misterios, Sam primeste un cadou “celest” si poate incepe constructia vaporului. Are nevoie insa de parteneri si cere ajutorul unor persoane putin mai…controversate.
De exemplu Regele Ioan (personajul negativ din aventurile lui Robin Hood, fratele lui Richard Inima de Leu). Pe langa acesta apar in statul Parolando – creat special pentru constructia vaporului – si personaje care sunt de un real ajutor, precum Cyrano de Bergerac, neintrecutul spadasin si un valoros poet in acelasi timp.
Mare parte a acestui volum este ocupata de miscarile sociale si politice ce au avut loc pe Lumea Fluviului. Astfel sclavia si razboaiele isi fac loc chiar si in acesta lume, dovedind natura violenta a omului. Toate aceste detalii sunt fin integrate in povestire, razboaiele duse pentru asigurarea resurselor necesare construirii vaporului sunt tratate ca o necesitate iar Sam chiar uraste violenta la care e nevoit sa apeleze pentru a-si atinge scopurile. Totusi, sa nu uitam ca moartea nu este eterna pe aceasta lume fantastica, cei ce cad in lupta se trezesc undeva pe malurile raului teferi si nevatamati.
Primul volum venea cu o serie de intrebari si speculatii asupra scopului planetei resuscitatilor. Acest al doilea volum pastreaza speculatiile insa vine si cu o doza buna de actiune, o poveste incitanta si un final ce va va face sa alergati dupa urmatorul volum.
Ovidiu Covaciu
[ratings]
Philip Jose Farmer – Fluviul vietii
In December 18, 2007 in SF
Viata de dupa moarte nu este un subiect abordabil usor, in special datorita modului personal in care fiecare se raporteaza la ceea ce ar vrea sa gaseasca acolo. Philip Jose Farmer aduce in discutie o problema uimitoare: daca dupa moarte nu urmeaza ceea ce ne-au invatat religiile lumii curente sau trecute?
Alternativa oferita este o lume asemanatoare ca si vegetatie si atmosfera cu Pamantul, dar fara resurse minerale deosebite, practic este valea unui fluviu ce se intinde pe milioane de kilometri si inconjoara intreaga planeta, un peisaj in general monoton si animale aproape inexistente.
Pe aceasta lume se trezesc 36 de miliarde de oameni in trupuri vindecate de boli si diformitati, la o varsta medie de 25 de ani. Toate aceste persoane au trait pe Pamant de-a lungul istoriei lui si pana in 1984.
Oricat de stranie ar parea aceasta lume, exista si lucruri bune: in primul rand nimeni nu moare cu adevarat. Daca un resuscitat primeste o lovitura fatala (si vor exista multe lovituri fatale de-a lungul cartii) el reapare undeva de-a lungul raului cu cateva haine (prosoape cu clame) si un potir nou nout.
Potirele sunt sursa de hrana a resuscitatilor. Acestea folosesc un convertor energie – materie pentru a genera tot felul de mancaruri fine, droguri halucinogene, vinuri de tot soiul. Aceste potire se “alimenteaza” de la pietrele potir aliniate de-a lungul raului.
Personajele principale ale “vietii de apoi alternative” sunt Richard Burton – un explorator din secolul 19, Alice Hargreaves, Peter Jairus Frigate si Monat (un extraterestru care considera ca el este cauza existentei acestei lumi pentru ca a exterminat rasa umana undeva in anul 2000).
Povestea capata accente din ce in ce mai complicate pe masura ce resuscitatii si grupurile pe care le formeaza incep sa isi cristalizeze un scop : acela de a descoperi cine este in spatele acestei aduceri la viata pe care incep sa o perceapa mai putin ca si “viata dupa moarte” si mai mult ca si experiment al unei forte superioare.
Lumea Fluviului este locul unde crestinii, musulmanii si toate celelalte religii gasesc cu totul altceva decat li s-a spus de-a lungul vietii si, prin urmare, infloreste o religie noua numita Biserica celei de a Doua Sanse care promoveaza pacifismul si inclinarea catre introspectie. Doctrina Bisericii (inspirata de un resuscitat numit La Viro) spune ca aceasta lume este un popas pentru desavarsirea sufletului.
Ce doresc insa cei care au creat lumea fluviului? Sunt acesti resuscitati o parte a unui plan de salvare a sufletului lor sau sunt subiectii unui experiment cu scopuri necunoscute? Pot oamenii sa isi depaseasca conditia si obisnuintele de-a lungul a zeci de mii de ani, acum ca au ajuns pe o lume pasnica?
Solutiile propuse de Farmer nu sunt niciodata facile sau previzibile.
Nu va ramane decat sa cititi cartea si sa aflati.
Ovidiu Covaciu
[ratings]
