Aurora Liiceanu, Alice Nastase – Dincolo de bine, dincoace de rau. Despre iubire
In February 18, 2008 in Carti, Romanul de dragoste
Dincolo de bine, dincoace de rau. Despre iubire este o carte care implica foarte multa pasiune si dedicare studiului sentimentelor femeilor, trairilor intense, iubirilor desarte! Citind cartea, m-am regasit in multe dintre istorisirile celor doua autoare, care au reusit exceptional sa isi combine stilul de scriere.
Probabil ca nu exista femeie care sa nu se recunoasca in postura scriitoarelor, macar intr-unul din cazuri. Pagina cu pagina, zambetul iti apare pe buze, iar gandul iti zboara la clipele petrecute cu primul iubit, cel pe care credeai ca il vei avea toata viata, la vremea cand le supuneai pe prietene la chinuri groaznice, multumita “lui”, dar, in acelasi timp, autoarele au atins si subiectul iubirii adevarate si pe cel al “iubirii” din interes, care se desfasoara in ziua de azi.
Diferentele de varsta, diferentele sociale, educatia, mediul familial si scoala sunt cateva dintre problemele puse in aceasta carte, toate invocand acelasi subiect: IUBIREA! Citatele folosite ca motto-uri pentru capitole si subcapitole iti dau senzatia ca premergator lor sunt lucruri pe care le traiesti sau care tin de lumea din jurul tau, dar de care nu iti dai seama, iar, inaintand in randuri, realizezi ca asa e! Am ras, m-am panicat, am stat si am analizat, am cautat o explicatie – acestea sunt doar cateva din starile emotionale pe care le-am avut citind aceasta carte. Este prima carte pe care o citesc scrisa de doua autoare care se completeaza atat de bine reciproc.
Este greu sa ai acelasi punct de vedere intr-o tematica atat de larga si de complicata cum este iubirea, insa ele au reusit. Sunt femei puternice, sigure pe sine si care stiu ce vor de la viata. Aceasta carte ar trebui sa fie simbolul unei organizatii, gen celei antidrog, numai ca aceasta organizatie ar trebui sa aiba ca si scop : Iubirea – sentiment nobil, pur, si nu iubirea – incluzand banii, cadourile, masinile scumpe si hainele din mall.
Cel mai forte punct al cartii mi s-a parut cel in care s-a pus accent pe minciuna. Multi nu realizam ca e ca un drog pentru noi , drog pe care il folosim in scop propriu sau pentru cei din jurul nostru, dar un lucru este cert: ea face parte din viata oricarui om si nu va disparea niciodata, asta pentru buna comunicare si interactiunea intre semeni. Nu am decat cuvinte de lauda la adresa acestei carti si a autoarelor.
Sunt doua femei extraordinare, care merita tot respectul datorita gandirii lor, dar mai ales pentru efortul pe care l-au depus scriind aceasta carte. Prin intermediul ei, vor deschide ochii unora si vor da de gandit altora.
Cristina Cudalbu
[ratings]
Avalon – „Negurile” – Repovestirea legendelor Mesei Rotunde
In January 15, 2008 in Carti, Fantasy
“Nu exista o poveste adevarata. Adevarul are mai multe fete si este ca vechiul drum spre Avalon, depinde de vointa si de gandurile tale, daca drumul te va accepta”, Marion Zimmer Bradley, Negurile
Totul incepe cu o noua perspectiva asupra lumii si vietii din Evul Mediu vazut prin prisma unei religii in decadere in fata unei alteia care se lupta sa-i ia locul in sufletul si viata taramurilor britanice.
Pe un fundal de lupte si aliante intre triburile Britaniei, scotieni, saxoni, galezi, adeptii a diverse credinte una mai veche ca cealalta, se desfasoara povestile de dragoste a marilor oameni care au scris istoria acelor locuri. Incepand cu Uther Pendragon si Igraine de Cornwall, Arthur si Morgaine le Fay, Guinevere si Lancelot al Lacului totul e prezentat intr-o lumina halucinanta.
Vechile credinte sunt zguduite din temelii si tot mai multe din crangurile sacre de stejari ale Vechiului Popor, sunt taiate pentru a face loc bisericilor noii credinte, cu clopotele si zeul lor mort care interzice ritualurile fertilitatii – atat de necesare traiului simplu al oamenilor ce cultiva ogoarele – ca fiind imorale.
Lumea Avalonului se pierde in neguri si doar cei initiati mai pot s-o gaseasca. Iar acestia cad prada, din ce in ce mai mult, noii versiuni a adevarului ce le este impusa de preotii crestini. Doamna Lacului, reprezentanta Zeitei, concepe un plan ce se intinde pe cateva generatii pentru a apara si a readuce stralucirea vechii credinte in sufletele oamenilor.
Avem de-a face cu o poveste destul de interesanta despre cum se creeaza si se influenteaza regii, despre filozofii de viata si despre moarte si renastere vazuta din perspectivele diferite aceea a unei lumi muribunde – cea a Avalonului, taram vrajit si protejat de neguri unde ritualurile fertilitatii inca se mai practica cu sfintenie – si din perspective lumii care-i ia locul – in care acum exista doar manastirea Glastonburry, cu dangatul strict al clopotelor ei.
Personajele sunt scoase din statutul de perfectiune al legendei si umanizate. Sunt redefinite personalitatile tuturor.
Guinevere devine din frumoasa, blanda si credincioasa sotie (daca excludem episodul Lancelot) o femeie slaba, si fara personalitate, care se agata de credinta crestina pentru a se consola ca este relativ neimportanta in viata celor din jurul ei.
Morgaine devine din vrajitoarea rea si fara suflet, femeia independenta si puternica ce lupta pentru a reinvia credinta in care a fost crescuta, folosind toate mijloacele pe care le are la dispozitie.
Arthur, nu mai e doar regele care a unit triburile Britaniei pentru prima data, dar si cel care a tradat vechea credinta a Avalonului, supunandu-se preotilor noii religii.
Lancelot, fiul Domanei Viviane a Lacului, cavalerul perfect si prietenul de nadejde al lui Arthur, este indragostit nu doar de regina, ci si de regele sau.
Merlin, inteleptul, nu mai e doar un simplu om ori vrajitor, ci e o functie de Mesager al Zeilor, preluata pe rand de catre druidul Taliesin si apoi bardul Kevin.
Igraine si Uther Pendragon traiesc o dragoste magica si o reuniune peste viata si moarte ce difera mult de clasica portretizare a ei ca fiind sotie fidela si inselata de vraji sa-si tradeze sotul cu Uther, Marele Rege al Britaniei care doreste sotia vasalului sau.
Se impletesc legendele cunoscute cu fantezii despre lumile vechi Lyonnesse, Atlantida, si popoarele magice ale Zanelor si Oamenilor mici, cei Vechi, care au stapanit pamanturile britanice inainte de venirea romanilor cu legile lor noi, in care femeile, din regine si sfatuitoare, au devenit neimportante si dispensabile.
Lupta din sufletul personajelor se repeta obsesiv cu aceleasi teme: imoralitatea unor relatii intime intre rude foarte apropiate, supunerea femeilor de catre barbati, sub obladuirea noii religii, desacralizarea vechilor credinte si ritualuri.
Povestea in sine e relaxanta si captivanta, un nou punct de vedere asupra schimbarilor ce au avut loc odata cu invingerea vechilor zei de catre Dumnezeul cel nou. Lupta si divergentele dintre personaje nu se poarta pentru negarea noii religii ci pentru infrangerea oamenilor care o impun ca fiind unica si de netagaduit.
Urmeaza inca doua parti ale acestei serii ce continua zbaterile religioase si emotionale ale lumii intr-un prag de ev intunecat.
Dascal Monica
[ratings]
Ursula K. Le Guin – Mana stanga a intunericului
In October 24, 2007 in Carti, SF
Anul aparitie, 1969, un premiu Nebula, unul Hugo, Michael Moorcock o considera egala sau cel putin la nivelul Stapanului Inelelor de J.R.R. Tolkien.Nu trebuie sa dai dovada de prea multa perspicacitate ca sa-ti dai seama ca ai in fata o carte ce a lasat o impresie destul de buna la vremea ei si nu numai.
Totusi dupa ce am lecturat-o, pot afirma cu tarie ca firul epic este unul clasic. Povestea nu are momente de suspans sau de supriza, totul este liniar, cu o evolutie daca nu chiar previzibila macar nesurprinzatoare. Autoarea foloseste o reteta deja consacrata. Ne gasim in anul de gratie 1491 pe o planeta cu un singur anotimp dominant, si anume, cel mai necrutator din toate, anotimp care da si numele planetei, Iarna.
Oamenii au descoperit navigarea cosmica si cu timpul, prin contactul cu alte civilizatii au format un Consiliu de factura, majoritar mistica dar si de interes economic. Membrii acestuia urmaresc, in mod normal si logic, deschiderea de relatii economice si diplomatice cu statele din intreaga galaxie. Dupa cum spuneam, un scenariu clasic, in conditiile in care este trimis si un ambasador pentru a observa receptivitatea statelor la deschiderea de tratative, actiunea gravitand in jurul acestui mesager.
Interesant descrise sunt cele doua state mari ale planetei ce se gasesc intr-o lupta continua pentru suprematie, Karhide si Orgoreyn. Situatia interna a acestora este in contrast total, astfel primul aduce a stat monarhic in care regele este suveranul, insa ministrul trage toate sforile, si in care cei ce sunt gasiti vinovati de nerespectarea legii sunt dezonorati si exilati in afara statului. Statului Orgoreyn, pe de alta parte, ii este caracteristica o institutie secreta de tip politienesc infiltrata la toate nivelurile, atat in statul Orgoreyn cat si in cele vecine, si obligatia tuturor \”cetatenilor\” statului de a fi inclusi intr-un program de munca, inclusiv invitatii din alte state, exilatii straini etc. In inchisori se testeaza numeroase substante submisive si seruri ale adevarului pe cei incarcerati.
O idee deosebita intalnita in carte este lipsa razboaielor de pe planeta ( exista asasinate raiduri, jafuri insa nu si razboaie propriu-zise), motivata de autoare prin ritmul regulat al nevoilor sexuale ale populatiilor, acuplarea realizandu-se doar in perioade distincte, cu consimtamantul ambelor parti. Populatia nativa are o constitutie hermafrodita cu un ciclu sexual asemanator animalelor .
Per total avem in fata o carte buna ce creeaza o atmosfera credibila si coplesitoare, accentuand mai mult starea meditativa si conteplarea peisagistica decat un fir epic imbogatit de intrigi si actiune, fiind aduse in discutie o gama variata de teme .
Lascu Bogdan
[ratings]
Arkadi si Boris Strugatki-Picnic la marginea drumului
In October 03, 2007 in Carti, SF
Cine nu a auzit de celebrul film “Calauza”? La noi in tara cel putin, toti cei trecuti de varsta de 30 de ani au auzit cu siguranta de film, asta deoarece a fost o creatie cinematografica interzisa, asemeni celebrului “The Wall”. Daca cei de la conducere au decis ca nu e voie sa vedem asa ceva, noi am facut tot posibilul sa incalcam regula.
M-am uitat la film dar nu am gasit nimic ce sa motiveze decizia, am inteles dupa cativa ani ca problema nu era de fapt cu filmul ci cu regizorul acestuia, Tarkovski. Facuse “neobrazarea”de a pleca definitiv dintr-o tara in care nu se permitea sa gandesti liber, cu atat mai putin sa spui ce gandesti…
Sa spun drept, nu doar ca nu am gasit nimic anticomunist in “Calauza” dar nu am reusit nici sa inteleg ca vroia de fapt sa transmita. Ori erau ideile prea abstracte cat sa poata fi prezentate intr-un mod accesibil, ori erau prea mascate in spatele unor dialoguri sau intamplari neutre, nu stiu nici in zi de azi… dar nici nu mai are importanta. Tot ce conteaza este ca filmul, desi departe de ceea ce as numi eu captivant, totusi a reusit sa-mi trezeasca curiozitatea asa ca am cautat cartea fratilor Strugatki: Picnic la marginea drumului.
Nu ma asteptam deloc sa fiu impresionat, tot ce vroiam era sa ma lamuresc in privinta mesajului. Ei,bine … pe cat de sarac in idei mi s-a parut filmul, chiar atat de bogata-i cartea iar cand spun asta nu ma refer la existenta “zonelor”, nici la “Pelerinii cosmici”, nici la descrierile unor minuni tehnologice de factura science-fiction ci ma refer mai degraba la ceea ce nu spune cartea, ma refer la toate acele intrebari care se nasc vrand-nevrand la citirea ei, intrebari la care singuri suntem nevoiti sa ne raspundem.
Naratiunea in esenta ei este una simpla, motiv pentru care si cartea este una de dimensiuni reduse, insa dincolo de cele cateva cuvinte asternute pe hartie ne sta la dispozitie infinitul, fratii Strugatki reusesc sa creeze o lume in care fiecare cititor isi cladeste propriul vis , isi traieste propriile aventuri si isi cauta propriile raspunsuri.
Autorii nu se multumesc cu a scrie un roman science-fiction, “Picnic la marginea drumului” este mult mai mult de atat, odata cu aparitia unor elemente cu puteri supranaturale romanul in loc sa se degradeze intr-o scriere de tip fantezy care ar avea mai multa legatura cu mitologia decat cu realul, devine o opera ce depaseste barierele obisnuite ale beletristicii, ridica probleme ce tin de metafizica, de psihologie, de filosofie sau chiar de religie.
Finalul capodoperei este o veritabila revelatie, nu doar pentru eroul povestirii cat si pentru cititor, odata cu Redrick intelegem fiecare ca nu stim cu adevarat ce ne-ar putea face fericiti, ca nu stim ce ne-am putea dori in cazul in care pentru o clipa am deveni egali ai lui Dumnezeu, intelegem ca dincolo de ura generata de probleme de moment, dincolo de indiferenta afisata ca urmare a unei oboseli in lupta pentru supravietuire, ca dincolo de egoism, ratacire, teama, sta scanteia aceea divina din noi, sufletul acela omenesc ce nu poate sa vrea raul, sufletul acela care ne impune sacrificiul sinelui in cazul in care prin acest gest putem spera sa otinem “fericire pentru toti”.
Balin Feri
[ratings]
