A doua parte din trilogia Zorii Noptii. Totodata trei volume de actiune incrucisata si o multitudine de personaje, positive, negative dar mereu interesante. Daca la primele file te confrunti cu scene horror si un ritm aproape nebunesc de fuga din fata unui pericol inca necunoscut, mai departe firul evolueaza la scara planetara.
Pericolul este posesiunea. Intr-un univers in care problemele majore ale omenirii isi gaseau intr-un fel sau altul rezolvarea, sufletele trecute dincolo gasesc o modalitate sa se intoarca si sa revendice cu furie si cu disperare corpuri. Iar procedeul este grotesc si descries cu un sublime paradoxal al detaliului care te face sa nu pui la indoiala posibilitatea.
Personalitati puternice ale trecutului, Al Capone, generali si alti lideri mai vechi si mai putin vechi ai lumii, se reintorc si oraganizeaza posedarea la scara cosmica. Oraganizatia lui Capone se extinde de acum proportional cu dimensiunea Confederatiei umane actuale. Pe de alta parte un personaj malefic si care isi dezvaluie doar la modul mistic rolul, Quinn Dexter, porneste dintr-un colt mai indepartat al uiniversului uman si avanseaza spre inima si sufletului lui: Pamantul, de unde spera sa porneasca Noaptea, in asteptarea Stapanului lui, Fratele Domnului.
Un alt fir cu rol oarecum decisiv, este cel urmat de dr. Alkad Mzu, fiziciana de pe Garissa. Planeta ei natala fiind distrusa de o natiune belicoasa, ea creeaza o arma. Timp de 30 de ani, potentialul distructiv al acestei arme, bine ascunsa si niciodata folosita, ca si existenta ei, de altfel, graviteaza la limita dintre mit si realitate.
Eroii de la care se asteapta salvarea, Joshua Calvert, Ione Saldana dar si misterioasa rasa kiinta, nu dezamagesc, fiecare ridicandu-se la inaltimea rolului pe care-l au.
Mai mult? Da, este si mai mult: planete care dispar din realitatea asa cum este ea, un nor rosu de intentii posedate proiectate, afinitatea – comunicare directa intre membrii civilaziilor edeniste, soimi de vid – nave bitek care comunica si sunt in comuniune cu capitanii lor si cu echipajul. Dar mai ales, intre toate, se insinueaza o intrebare starnita de reflectiile autorului care-si pune personajele in scena: cat de umani sunt de fapt oamenii atunci cand sunt private de tot ce-i omenesc sic and raman singuri doar cu gandurile si amintirile vietii lor?
In mod cert viteze actiunilor devine direct proportionala cu cea a parcurgerii lor, chiar daca, uneori expresiile tipice filmelor americane se evidentiaza in limbajul unor personaje (Al Capone este emitentullor favorit)
Adauga un comentariu