Arhive din May, 2009
Philippe Tretiack, Helena Sirven – La limita vulgaritatii, mic tratat de mare pudoare
On May 11, 2009 in Eseu
O să încep cu un sfat din „bucătăria” studioului meu: încercaţi să „mixaţi” cele doua mici tratate Nemira: La limita vulgarităţii şi Adevărata enciclopedie a prezentului şi veţi obţine muzica de fond, muzak-ul timpului nostru care, fără nici o legătură cu filmul, e adevăratul Zeitgeist. Poate ca Philippe Tretiack şi Helene Sirven, autorii Micului tratat de mare pudoare au riscat încercând să reducă spiritul timpului la conceptul de „vulgaritate”. Ceea ce au reuşit însă, în cea mai mare parte a lucrării, este o radiografie a acestui spirit.
Astuţia fenomenologiei aşezată, uneori impropriu, sub umbrela vulgarităţii este marele merit al cărţii. Vulgaritatea, trebuie spus, nu este totul dar ea se află peste tot, pentru că, aşa cum spunea Cioran „Vulgaritatea este contagioasă, discreţia niciodată…”. Şi ne aflăm într-o epocă în care pandemiile de acest fel au parte de medii nespus de prietenoase. „Vulgaritelei” (vulgaritate + televiziune ) îi este dedicat un întreg capitol, Văzut la televizor – „Există vreo expresie mai vulgară, un rezumat mai concis a ceea ce preţuieşte epoca noastră?” Această formulă ubicuă este deopotrivă argumentul suprem şi dorinţa supremă. Acolo e Calea, Adevărul şi Viaţa (sic!) şi tânjim cu toţii după secundele noastre de celebritate.
„Telepubela” a abolit de mult distincţia public/privat, pentru că spaţiul public s-a contaminat cu spaţiul privat al fiecăruia. Everything really goes! „Cât de mult să ne mai umilim ca să ajungem în topuri?” aşa începe capitolul despre „pipiţizarea mondială” unde se arată cum totul devine girlie – în special la TV. Recunoaştem descrierea, nu-i aşa? Şi totuşi, ce intră în compoziţia aerului vulgarităţii? „Pipiţizarea mondială “ adică „neovulgari, trupuri, accesorii, şosete, pantofi, centuri, câini, gadgeturi şi insigne, obiecte contrafăcute, mini-maxi, cuplul, accesoriul ultim ” şi „Vulgaritela” adică interviul sado – maso, opera, presa, politica, răcnitul la experţi, anonimatul, poporul, patosul, intenţionalitatea, intimitatea şi „Biştarii” adică pokerul, gratuitul, people şi decoraţiuni, salonul de vânzări, sclipicios, iahtul şi companai şi „Noile tehnologii” adică foto, wallpaper, digital şi compulsiv, paparazzo, prornografia şi „Marea crăpelniţă” şi „Vulgarifirmă, vulgarivilă” şi în sfârşit „În căutarea fericirii vulgare” unde se amestecă turismul, locurile vulgare, bulgaritatea, maşina şi Dumnezeu.
Aceasta e Mica enciclopedie a vulgarităţii şi nu vă rămâne decât să o mixaţi cu Adevărata enciclopedie a prezentului. Fără alte comentarii, veţi găsi aici, aşa cum spune prezentarea de pe copertă „cinism şi umor turbat”.
Post Scriptum: Philippe Tretiack şi Helene Sirven, La Limita vulgarităţii – mic tratat de mare pudoare, Nemira, 2009, pag. 202, “Când un tip fură, vedem cleptomania, când o ţară întreagă fură, aceasta-i România”. Nu vă enervaţi! Încercaţi să vă imaginaţi fraza asta spusă de un prieten sagace sau de „Divertişi”, sau de un editorialist autohton. Aţi reuşit? Purul adevăr, nu-i aşa? Dacă vreţi să fiţi cu adevărat vulgari şi, vă rog să mă credeţi, veţi avea destule motive, trebuie să citiţi în carte paragraful următor. Eu unul nu am curaj să transcriu aici.
Cristian Ovidiu Seserman
[ratings]
Michael A. Stackpole – Hartile prevestitoare
On May 05, 2009 in Fantasy
Hărţile prevestitoare. Este al doilea volum din seria Marile Descoperiri, primul fiind Atlasul secret. Mai întâi de toate trebuie să atrag atenţia cititorilor să nu faca aceaşi greşeală pe care am făcut-o eu. Am citit primul volum atunci când a apărut iar acum citind continuarea am avut deseori probleme cu identificarea unor personaje, nu pentru că nu ar fi fiecare foarte bine definit de către autor ci din cauza memoriei mele nu foarte strălucite şi a numărului foarte mare de participanţi la acţiunea cărţii. Ideal şi recomandat este ca întreaga serie să fie citită deodată, altfel – dat fiind faptul că întâmplările sunt redate în cinci-şase planuri narative şi există cel puţin tot atâtea personaje principale – cu greu va reuşi un cititor să-şi formeze o viziune de ansamblu asupra celor povestite şi aproape imposibilă înţelegerea importanţei unui complot, a unei trădări sau a unei alianţe de moment în cadrul întregului.
Cartea este îndeajuns de bine scrisă cât să nu-mi fi pierdut răbdarea cu ea, deşi are dimensiuni impresionante, totuşi nu aş cataloga-o drept capodoperă a genului. Nu pentru că ar duce lipsă de ceva, din contră, aş zice că are de toate în exces, până şi evenimentele secundare, de o importanţă minoră sunt redate amănunţit cu o exagerată atenţie acordată detaliilor ceea ce determină cititorul aflat în căutarea unei destinderi prin lectură să se simtă sufocat. Aş compara senzaţia cu cea pe care o poate avea un om ce încearcă să se uite la un film şi descoperă apoi că a dat peste o telenovelă ce se tot întinde şi ramifică.
Michael A. Stockpole are stofă de scriitor, lumea prezentată are coerenţă, acţiunea este logică şi personajele sunt credibile ceea ce pe mine personal mă face însă să regret că un astfel de autor capabil îşi risipeşte talentul scriind mii de pagini de fantesy la care singurele pretenţii sunt acelea de a fi o poveste bine spusă, când ar putea scrie, având toate atuurile, şi ceva de o valoare mai mare, ceva ce să lase în mintea cititorului mai mult decât amintirea unei poveşti despre eroi care înving ori sunt învinşi.
Dacă e să fac o comparaţie între cele două volume apărute până acum din această trilogie, atunci aş zice că Hărţile prevestitoare are câteva plusuri faţă de Atlasul Secret. În cartea asta caracterele schiţate în primul volum capătă un contur mai clar, acţiunile lor încep să fie percepute având importanţă în cadrul întregului şi există şi câteva răsturnări neaşteptate de situaţie. De la jumătatea primului volum ajunsesem să citesc cartea în virtutea inerţiei ceea ce n-aş zice şi despre Hărţile Prevestitoare, probabil pe motivul existenţei unui orizont de aşteptare acolo unde în primul volum se făcea doar o introducere în lumea propusă.
Departe de a fi o capodoperă a genului, cum ar fi Stăpânul Inelelelor lui Tolkien sau Cântec de Gheţă şi Foc a lui George R. R. Martin, este totuşi o carte ce merită cumpărată şi citită nu doar de colecţionari sau de pasionaţi ai genului fantasy ci şi de oricine are câteva zeci de ore libere pe care vrea să le petreacă în compania unor cărţi uşurele.
Balin Feri
[ratings]
