Arhive din May, 2009
Ann Granger – Misterul mortii din strada Jubilee
On May 21, 2009 in Suspans
Ann Granger este o autoare celebra de romane politiste, printre acestea numarandu-se cele din seria Francesca Varaday. Misterul mortii din strada Jubilee (aparut la Nemira in 2004, iar in original – Asking for trouble, in 1997) prezinta cititorului una din etapele dificile ale vietii eroinei, Fran Varaday, aceasta avand parte de numeroase neplaceri: ajunge falita, somera, si fara casa. Rebela Fran locuieste pentru o vreme intr-o casa darapanata de pe strada Jubilee, din Londra, impreuna cu Nev, Squib (sau Henry, pe numele adevarat) si Terry, o fata retrasa si enigmatica. Fran, ale carei visuri de a deveni actrita par tot mai departate, va primi, alaturi de ceilalti trei locatari ai imobilului aflat in paragina, avertismentele celor de la spatiul locativ al consiliului local, referitoare la evacuarea fortata din casa respectiva, in eventualitatea ideii de construire a unei cladiri noi dupa daramarea celei vechi.
Intriga romanului se declanseaza in momentul in care, dupa o zi de la vizita efectuata in cladirea darapanata de catre un angajat al Consiliului Local, Fran descopera ingrozita, impreuna cu Squib si Nev, cadavrul colocatarei Terry, care era spanzurata de tavanul apartamentului ei. Desi popularitatea Theresei Monkton printre vecinii ei de imobil era una destul de scazuta, in principal din cauza secretomaniei, egoismului si comportamentului sfidator sau arogant, atat Fran (sau ceilalti doi colocatari) cat si comunitatea artistica din strada Jubilee va fi zguduita de moartea neasteptata a unei persoane cunoscute macar dupa chip, daca nu in profunzime sau amanuntit. Fran va incerca unele sentimente de vinovatie, deoarece a avut destule certuri cu Theresa Monkton, si poate realizeaza ca ar fi trebuit sa incerce mai convingator apropierea fata de ea, macar pentru a o intelege mai bine, daca nu pentru a-i deveni prietena. In orice caz, starea in care a gasit cadavrul tinerei fete si unele amanunte care nu i-au scapat, precum si o senzatie stranie avuta in seara precedenta descoperirii macabre, sunt indicii care o duc pe Fran cu gandul la o posibila crima, desi in prima faza se pare ca Terry s-a sinucis.
Dupa evenimentul cu Terry, Fran va fi fortata sa se mute din imobil, acesta fiind de altfel si cazul lui Nevil si al lui Squib, plus cainele celui din urma. Instinctul sau flerul caracteristic detectivilor, nelipsit din arsenalul rebelei Fran Varady, va fi testat, alaturi de celelalte calitati ale ei, in misiunea pe care si-o asuma, aceea de elucidare a enigmei vietii si mortii lui Terry. Astfel, ca un lucru intamplator, ea afla de la prietenul ei, Ganesh, anumite aspecte si circumstante care se pot dovedi esentiale in descoperirea unei piste corecte in cazul mortii Theresei. Unul din amanuntele primite este faptul ca in ziua in care se presupune a fi survenit moartea lui Terry, Gan a vazut un tip dubios dand tarcoale imobilului cu pricina. Ca o coincidenta, Edna Nebuna, o batrana care locuia in cimitirul din apropierea casei respective, ii ofera lui Fran acelasi detaliu care trezeste suspiciuni, si anume prezenta unui tip care veghea asupra imobilului in ziua mortii colegei lui Fran si a celorlalti doi locatari.
Desi alibiurile celor trei, Fran, Squib sau Nev sunt destul de solide si verificate cu martori, politia, ca de obicei, are unele motive sa nu se increada in declaratiile lor, mai ales ca pe masura ce se inainteaza in ancheta se gasesc semne clare ale unei crime. In consecinta, cunoscandu-se problemele diferite de care sufera Nev si Henry, Fran va fi cea mai solicitata pentru a raspunde politiei, inspectorul Janice Morgan (o femeie care se dovedeste si maleabila, in ciuda unei atitudini uneori ceva mai dure) si sergentul Parry fiind cei care o vor cauta cel mai mult pentru a primi indiciiile necesare solutionarii dosarului. Cu toate acestea, spiritul de nesupunere al lui Fran Varady iese la iveala, aceasta dorind mai degraba sa ia pe cont propriu ancheta, gasind si justificare fata de Ganesh prin faptul ca a primit o suma importanta de la bunicul Theresei, Alastair Monkton, pentru gasirea unor raspunsuri edificatoare in legatura cu moartea prematura a carei victima a cazut Terry. Pe langa acesti bani, Fran va beneficia si de altii, dupa ce va obtine unele slujbe marunte, de exemplu cea de chelnerita la un bar, de unde va pleca la scurt timp. Intre timp, vor avea loc alte intalniri, precum cea dintre Fran si Squib, iar rezultatul este acela ca Fran primeste si alte elemente sau indicii ajutatoare in rezolvarea misterului mortii. Urmarea este ca nu va asculta de Ganesh, care-i spune sa nu se amestece in acest caz, deoarece pericolele la care se expune sunt extrem de mari daca a fost o crima.
Fran decide sa plece undeva in provincie, la o ferma de cai, conform pistei urmarite prin indiciile de care dispune, astfel asumandu-si riscuri enorme, care o pot costa chiar intalnirea cu eventualul ucigas si infundarea drumului pe care a apucat-o. In continuare, si de fapt pe tot cuprinsul cartii, autoarea asigura o scriere captivanta, ritmul indeajuns de alert al actiunii, chiar trepidant, imprevizibilul, rasturnarile de situatie, stilul narativ, subiectul, precum si alte ingrediente ce pot fi descoperite numai prin lecturarea romanului constituind tot atatea puncte de interes si atractie pentru cititor. Pentru a descoperi restul detaliilor si deznodamantul cartii, indemnul meu este acela de a nu rata cartea Misterul mortii din strada Jubilee. Pentru a incheia scurta caracterizare a romanului, eu spun ca, desi nu se ridica la inaltimea scrierilor unor maestri ai genului – Agatha Christie, Dorothy Leigh Sayers sau Georges Simenon – este totusi o carte care defineste satisfacator genul romanului politist, componentele specifice acestuia si prezente aici in carte garantand oricui o lectura antrenanta si care nu dezamageste asteptarile unui cititor pasionat de literatura de suspans, atat intinderea romanului cat si raportul calitate/cost fiind apropiate de optim sau chiar optime.
Alexandru Trandafir
[ratings]
Orson Scott Card – Amintirea pamantului
On May 11, 2009 in SF
Orson Scott Card reuşeşte să mă impresioneze de fiecare dată. Chiar dacă ultima carte citită de acest autor, Stăpânul cântecelor mi s-a părut a fi o operă mai slăbuţă, mi-a dovedit doar faptul că Orson Scott Card şi când este lipsit de inspiraţie produce romane mai interesante decât mulţi alţii în momentele lor cele mai bune. Aşa se face că mi-am îmbrăcat inima de sărbătoare când am aflat că urmează să apară Amintirea Pământului, primul volum al seriei Întoarcerea Acasă şi aşteptam să iau cartea în mână precum aşteaptă copiii venirea lui Moş Crăciun. Aşteptarea mi-a fost răsplătită şi cartea s-a dovedit a fi la nivelul aşteptărilor, după citirea primelor pagini deja am exclamat “ce dor mi-a fost să mai citesc un Orson Scott Card veritabil”. Şi această carte chiar este. Felul în care curge acţiunea mă prinde şi mă poartă departe, mă izolează de tot ce mă înconjoară şi reuşeşte să mă izoleze în asemenea hal de realitate, încât nu mi-am permis s-o citesc prin tramvai sau metrou, ştiind că aş rata staţia la care trebuie să cobor. Dar hai să vorbesc de carte, pentru că merită.
Vieţile noastre se desfăşoară în prezent, în ziua de azi, în clipa de faţă, dar fiecare pas al nostru este făcut cu gândul la viitor. Tot ce facem ţine cont de ce credem că va fi mâine, peste o săptămână, o lună sau cândva. Aşa că încercăm mereu să facem o schiţă a timpului viitor. Cât de departe putem să mergem? Cei care reuşesc să vadă cu ochiul minţii ziua de peste un an au un enorm avantaj, în comparaţie însă cu Orson Scott Card suntem cu toţii mici copii. El ne povesteşte cum va fi viaţa, care vor fi preocupările şi credinţele unor oameni ce trăiesc pe o planetă aflată la sute de ani lumină, într-un viitor de peste 40 de milioane de ani şi reuşeşte să creeze o lume absolut credibilă, posibilă. Omenirea a distrus Pământul. Folosirea greşită a cunoştinţelor acumulate a dus la dezastrul absolut. Singurii supravieţuitori au fost cei refugiaţi departe, pe o lume botezată Harmony, pe care au colonizat-o folosind cunoştinţele salvate într-un calculator gigantic.
Inteligenţa artificială, judecând după Istoria pământului a ajuns la concluzia că singurul mod în care omenirea ar reuşi să supravieţuiască sute de mii sau chiar milioane de ani ar fi uitarea anumitor cunoştinţe. Existenţa unei civilizaţii umane într-un viitor de peste 40 de milioane de ani confirmă adevărul raţionamentului. Evoluţia este mult încetinită, fără anumite cunoştinţe tehnice considerate de acea superminte dăunătoare civilizaţia care se naşte este una conservatoare, stabilă. Oamenii uită de existenţa calculatorului deşi acesta continuă să întreţină o legătură telepatică cu ei, în timp intervenţiile acestuia sunt atribuite unei fiinţe supreme şi astfel se naşte o nouă credinţă în aşteptarea unor timpuri în care omenirea s-ar fi vindecat complet de violenţa care îi este înscrisă în gene. Chiar dacă trec milioane de ani acest lucru nu se întâmplă, calculatorul se apropie de termenul limită de funcţionare şi ia decizia de a reda omenirii amintirea Pământului şi cunoştinţele necesare pentru o întoarcere acasă. Despre cel ales să-i fie reprezentant printre oameni, care sunt dificultăţile îndeplinirii misiunii primite precum şi felul în care încep să evolueze lucrurile în acea lume odată cu încetarea restricţiilor impuse în gândire puteţi afla citind cartea.
Să nu vă aşteptaţi la o lucrare plină de termeni tehnici, limbajul folosit este absolut accesibil, autorul evită elegant afundarea în nişte explicaţii ştiinţifice exagerate preferând să ne prezinte o călătorie iniţiatică, transformarea unui copil într-un adult responsabil sub povara misiunii primite. Dincolo de povestirea captivantă cartea are şi o morală ascunsă, acela că cel care este deasupra omenirii, indiferent ce ar fi, maşină sau Dumnezeu, nu dă nimănui nici o misiune de îndeplinit fără să-i dea şi puterea de a purta aceasta povară şi nici fără să-i conducă paşii pe un drum ce duce la reuşită.
Acum nu-mi mai rămâne decât să aştept nerăbdător apariţia următorului volum din serie, sperând că va vedea lumina tiparului înainte de a mi se şterge din memorie anumite amănunte din primul parte. Cumpăraţi cartea, e la un preţ foarte bun ţinând cont de calitatea ei, citiţi-o şi aşezaţi-o la loc de cinste în propria bibliotecă. Merită. Cu siguranţă nu vă va dezamăgi şi nici nu vă va plictisi nici o clipă, dar cu asta nu vă spun nimic nou fiind vorba de Orson Scott Card.
Balin Feri
[ratings]
Robert Silverberg – Vatican, ultimul conclav
On May 11, 2009 in SF
Doar sa fii inconstient sa crezi ca e usor sa scrii cate ceva pe marginea cartii The Best of Robert Silverberg editata de Barry N. Malzberg in 1976 (cunoscut la noi mai mult ca editor al Amazing Sories si nu ca romancier) pentru Pocket Books si tradusa de Dan Popescu pentru Editura Nemira in 1994 sub titlul Vatican, ultimul conclav (a doua editie, revazuta, 2006).
In primul rand, specificarea Premiului Nebula de pe coperta s-ar putea sa-i induca in eroare pe cei neavizati, dar nu pe cei care au repere minime despre opera lui Robert Silverberg! Nu volumul a obtinut distinctia; volumul cuprinde doua Premii Nebula: Vatican, ultimul conclav (in original Good News from the Vatican, 1971) si Pasagerii (1969), un Premiu Hugo, Aripi de noapte (1969) si o nominalizare la acesta, Hawksbill Station (1968). In al doilea rand, valoarea celor zece povestiri si nuvele antologate sunt mai presus de orice suspiciune, e vorba de zece selectii din sutele de povestiri si nuvele scrise pana acum de Silverberg (bineinteles ca nu intra aici si cele peste 70 de romane).
Pe scurt, povestirile si nuvelele cuprinse sunt in ordine cronologica: Drumul spre noapte (1954; tema canibalismului a facut ca ea sa fie publicata abia in 1958), Omul cel cald (1957; dupa vreo suta de povestiri publicate, este prima acceptata de Fantasy & Science Fiction, o povestire despre un necunoscut care se hraneste cu necazurile si durerile membrilor unei mici comunitati), Sa vezi omul invizibil (1962; este descrisa o lume in care cei vinovati sunt declarati invizibili, persona non grata carora nu trebuie sa le acorzi nicio atentie! Aici, cum spune chiar Silverberg, “am preluat ideea din Loteria din Babiloni si am dezvoltat-o pentru a explora implicatiile ei practice si astfel, facand ceeea ce Borges lasase nefacut), Al saselea palat (1964; povestire cu accente zen despre paznicul unei comori; finalul neasteptat ii da intreaga savoare; a fost publicata in “Galaxy”), Mustele (1965; o povestire sumbra scrisa pentru prima antologie Dangerous Visions a lui Harlan Ellison; e vorba despre un exemplar uman modificat in asa fel incat sa detecteze si sa transmita emotiile primare ale celorlalti), Hawksbill Station (1966; o alternativa la pedeapsa cu moartea pentru detinutii politici, in fapt, o statie de exil undeva in paleozoicul timpuriu, ideea, dezvoltata doi ani mai tarziu intr-un roman, ajunge pe lista nominalizarilor pentru Premiul Hugo), Pasagerii (1967; de cinci sau sase ori inapoiata pentru rescriere, povestirea despre entitatile mentale care “ne calaresc” trupurile ii aduce in cele din urma Premiul Nebula), Aripi de noapte (1968; un Pamant situat in Al Treilea Ciclu, impartit in ghilde: Stapani, Veghetori, Pelerini, Zburatori, Aparatori, Amintitori etc; o poveste de dragoste in care este implicat un spion… si un Premiu Hugo), Dansul soarelui (1968; “demonstratie de manual a constructiei unei povestiri” despre un ciudat mod de comunicare a unei rase extraterestre), Vatican, ultimul conclav (1971; o idee originala; Premiul Nebula).
Nu cred ca Editura Nemira a facut vreo greseala propunand ca titlu pentru aceasta antologie, Vatican, ultimul conclav. La noi nu exista o traditie a genului SF ca la americani. Nu poti vinde o carte intitulata “Cele mai bune povestiri ale lui Robert Silverberg”, chiar daca e o selectie excelenta ce jaloneaza perioada ’54 – ’71, povestiri la care autorul tine, au fost premiate sau nominalizate la premii importante si au fost publicate in nenumarate randuri! La noi titlul trebuie inca sa stimuleze curiozitatea cititorilor (din cauza asta nici “Vesti bune de la Vatican” nu mergea).
Poate ca generatiile mai tinere (innebunite sa fie in trend) considera ca literatura anilor ’60 si ’70 tine deja de “antichitate” si ca nu merita aceeasi atentie ca cea acordata noilor laureati… Daca-i asa, atunci se inseala! Robert Silverberg, acest greu al literaturii science fiction (Grand Master, 2004) este in continuare in topul vanzarilor! In Franta cu Les Monades urbaines (The World Inside, despre monadele urbane ale viitorului, constructii monolitice pe un Pamant al anului 2381 cu 75 de miliarde de locuitori, roman nominalizat la Premiul Hugo in 1971), iar peste ocean cu Dying Inside (un roman incitant despre pierderea capacitatilor unui medium, nominalizat la Premiul Hugo si la Premiul Nebula in ’73 si reeditat acum doua luni, pe 3 martie 2009). In plus, cuvintele din prefata lui Malzberg (1975), “Pasagerii si Dansul soarelui pot sta alaturi de cele mai bune lucrari scrise oriunde, de oricine, in zilele noastre!” nu si-au pierdut semnificatia, chiar daca au trecut atatia ani!
Adrian Buzdugan
[ratings]
Philip K. Dick – Timpul dezarticulat
On May 11, 2009 in SF
Din start trebuie precizat ca varianta pentru titlu, Timpul dezarticulat (in original, Time Out of Joint) face toti banii! Si e al unei carti semnate de Philip K. Dick, deci are garantia calitatii. Pentru cei care se indoiesc, le pot spune ca se numara pe degete autorii de literatura science fiction care dau numele unor premii, iar Philip K. Dick, din 1982, anul trecerii sale in nefiinta, este unul dintre acestia!
1959. Ragle Gumm locuieste intr-o suburbie a unui oras din S.U.A. El este cel care, facand asocieri ce frizeaza genialul, raspunde aproape fara gres la intrebarea “Unde-l gasim maine pe omuletul verde?” in cadrul unui concurs initiat de un ziar local. Atmosfera linistita a anilor ’50, normalitatea, optimismul Americii aflate in plin boom economic, banii castigati cu usurinta, seninatatea captiveaza si distrag atentia cititorului. Bineinteles, un Philip K. Dick preocupat de natura realitatii, ce putea face decat sa intoarca totul pe dos?! Nimic nu este ceea ce pare! Ne aflam de fapt in 1998 (sic!), in plin razboi civil, iar lui Ragle Gumm i se “insceneaza” o viata perfecta. Nu cred ca trebuie date prea multe detalii despre firul epic al aceastei carti fascinante, foarte bine scrise si incitante. Nu as vrea sa rapesc vreo farama din placerea lecturarii acesteia! Ca o comparatie, la antipod cred ca s-ar afla Next al lui Michael Crichton, cel mai slab tehno-thriller, pe care nici nu stiu ce m-a determinat sa il parcurg integral…
Anul acesta se implinesc 50 de ani de la publicarea acestui roman, iar influenta lui este inca vie! Nu ma voi referi la vaditele filiatii de idei, spre exemplu, infrangerea unor inamici sub aparentele unui joc inocent (Jocul lui Ender – reeditat de NEMIRA in 2005), ci la influentele care se resimt intr-o alta arta: cinematografia. Alaturi de Jules Verne, H.G. Welles sau Ray Bradbury, Philip K. Dick este probabil unul dintre cei mai ecranizati autori de science-fiction! As aminti cel putin trei filme importante care au la baza idei din Timpul dezarticulat:
– Incepand cu 1995 au fost difuzate 25 de episoade din serialul Nowhere Man (la noi, Omul de nicaieri), in care fotograful Thomas Veil (jucat de Bruce Greenwood, cel care-l interpreteaza anul acesta pe capitanul Pike in Star Trek XI) incearca sa reconstituie parti ale identitatii sale furate, sterse in cadrul unui program secret, Proiect Gemini), cu deosebirea ca acolo personajul este scos din realitate pe cand aici se construieste o realitate alternativa!
– The Truman Show (1998) in care scenaristul Andrew Niccol construieste o realitate alternativa pentru Truman Burbank, un anost agent de asigurari interpretat de Jim Carrey. In linii mari, actiunea este asemanatoare cu cea din cartea lui Philip K. Dick: o suma importanta de indivizi joaca rolurile personajelor lumii alternative, construite special pentru Truman, piesa de rezistenta a unui show planetar de tip Big Brother.
–The Stepford Wives (2004) isi bazeaza actiunea tot pe “creiere sterse”, tot intr-un orasel american cu oameni lipsiti de griji si fericiti!
Opera lui Philip K. Dick se constituie intr-o permanenta sursa de inspiratie. Poate ca ultimele ecranizari nu au convins, (A Scanner Darkly, 2006 cu Robert Downey Jr. si Keanu Reeves sau Next, 2007 cu Nicolas Cage in rolul magicianului Cris Johnson) , dar raman Minority Report(2002 ) in regia lui Steven Spielberg, Screamers (1995), Total Recall (1990), antologicul Blade Runner (1982), la care se vor adauga cu siguranta si altele. Poate Ubik, anuntat pentru 2010 (fiica sa Isa Dick Hackett a terminat negocierile in ceea ce priveste drepturile de autor) sau chiar Timpul dezarticulat, care pariez ca va fi ecranizat in viitorul apropiat, de asta data urmarindu-se cartea cu fidelitate!
Adrian Buzdugan
[ratings]
