Arhive din March, 2008
Camilla Baresani – Iubire la imperfect
On March 21, 2008 in Romanul de dragoste
Un roman cu o actiune circulara, in planuri care se succed si revin destul de haotic, o rusoaica si un italian prinsi intr-o relatie bizara, la distanta, o poveste care pare sa sustina zicala „Rau cu rau, dar mai rau fara rau”. Ea, Galia, ambitioasa, carierista, putin snoaba, cu orientari concrete. El, Stefano, cam visator, oportunist, prea relaxat. O combinatie de prejudecati estice cu rasfat occidental ce starneste diverse conflicte. Dragostea pare sa triumfe, asistam la reimpacare, apoi devenim iarasi martorii unor prejudecati inexorabile, simtim ranchiuna explicita si suntem pusi in fata unei noi rupturi. Iar cercul se rostogoleste continuu….
“Iubire la imperfect” este, din pacate, o scriere imperfecta. Nu ma voi hazarda sa arunc vina direct pe autoare sau numai pe traducator, intrucat nu am citit varianta originala. In cel mai rau caz, cred ca poate fi o combinatie nefericita de greseli de scriere cu lipsa de adaptare literara a translatorului. Exemplificand, mi se pare impropriu sa nu mai ravnesti la dorinte, in conditiile in care “A RAVNI, ravnesc, vb. IV. 1. Intranz. şi tranz. = A simti un imbold puternic spre un lucru, a dori din toata inima, a jindui sa ajungă la ceva, sa posede ceva; a aspira, a nazui”. Galia spune, la un moment dat: Acum du-le cateva beri, in felul asta ii punem pe picioare si ii taram in restaurant. Adica, daca ii punem pe picioare, de ce ar mai fi necesar sa ii si taram?
La pagina 33, intr-un fragment ce se voia senzual, o scena de dragoste, apare un termen care mie personal imi da fiori, in contextul respectiv: subinghinal.. E ca si cum am viziona, transfigurati, un fragment de film cu un peisaj captivant, avand o melodie serena pe fundal si dintr-o data ar aparea in cadru un organ baltind in sange… O alta exprimare rudimentara gasim la pagina 40 si ma gandesc la probabilitatea destul de mare a unei traduceri in romana din engleza si nu direct din italiana (poate din aceasta cauza sa se fi deformat esenta cuvintelor si sa se fi alterat stilul?) – Cu mintea involburata de gandurile acelea, care erau oricum, numai vesele nu(…) … Ceva mai incolo, aflam ca mana s-a vazut constransa sa remedieze neprevazuta scena de striptease (no comment).
“Iubire la imperfect” nu este un roman de care nu te vei putea dezlipi. S-ar putea sa-l lasi din mana dupa primele 15 pagini sau, la fel de bine, sa devii intrigat si sa insisti totusi sa descoperi ce vrea cartea asta sa-ti transmita, pana la sfarsit. S-ar putea sa-ti lase un gust amar, daca te asteptai la o actiune iesita din comun sau la o scriere sensibila, ori cel putin ingrijita. Insa daca vrei sa parcurgi ceva usor, fara implicatii afective si fara mari pretentii, o vei bifa probabil in lista titlurilor citite.
Alina Calin
[ratings]
Interviu Mihai Sin
On March 20, 2008 in Interviuri, Literatura contemporana
La aceasta adresa gasiti un interviu video cu Mihai Sin. Si un articol despre Mihai Sin si cartile lui scris de Bedros Horasangian
Mai trebuia sa fie si un PDF in care sa pun un capitol din carte. Asta era treaba mea pe care nu mi-am facut-o pentru ca inca sunt in cautarea fiserului word al cartii. In loc de un capitol incitant deocamdata avem un fragment anemic prezentat in site. Ma revansez si revin cu un preview e-book consistent.
Interviul nu l-am luat eu, e o televiziune din Cluj (nu sunt sigur). Nu sunt tocmai genul de intrebari care imi plac dar important este ca autorul vorbeste despre el si despre “Quo vadis, Domine“, o carte eveniment.
Eveniment din mai multe motive. Unul dintre ele: cartea apare prima data in varianta completa (volumul 1 si 2). In anii ’90 a aparut la Humanitas primul volum si la o alta editura, la distanta de 3 ani, al doilea volum. Ceea ce nu a fost tocmai in avantajul cartii.
Un alt motiv este perspectiva neobisnuita (si tousi pe undeva stiuta de noi toti) asupra rolului Securitatii in pregatirea evenimentelor din ’89. Nu spun care, va las sa o desoperiti. Nici autorul nu dezvaluie din prima, ne tine in suspans pret de 50-60 de pagini.
De mentionat este si figura Securistului, realizata direct, in stilul prozei nord-americane. Securistul din “Quo vadis, Domine” nu e bruta anilor ’50, “a evoluat”, s-a stilat. E destept, cinic, cu gusturi fine, cu gandul numai la afaceri, foarte pragmatic. Neasteptat de “uman”. Suna cunoscut, nu? Iar acest tip destept nu face decat sa se pregateasca temeinic pentru vremurile viitoare, pe care el le intuieste fiind un tip informat spre deosebire de restul. Sa se pregateasca pe el si tara in care traieste. Pentru ca securistul nostru este un bun patriot, strain de ideologia oficiala (un pic surprinzator, nu?) Ideologia este de fatada, un cod golit de sens al “bunelor maniere” in sistem. Mai departe… e de citit.
Cam atat. Vizionare si lectura placuta!
Silviu Toma
Dana Budeanu – Manual de stil
On March 14, 2008 in Autori, Carti
Am cumparat “Manual de stil” in urma bulversarii care m-a cuprins, auzind comentariile acide ale Danei Budeanu despre diverse stiluri vestimentare, intr-o emisiune difuzata recent. “Femeia aceasta trebuie sa aiba un cuvant greu de spus in privinta originalitatii, de se arata asa vehementa”, mi-am spus, si in urmatoarele 3 minute comandasem deja cartea online.
Efectul Dana Budeanu se propagase serios in randul populatiei feminine, caci am primit „manualul” cu ceva intarziere – cei de la editura faceau fata cu greu unui noian de solicitari pentru acelasi titlu. Acest aspect nu a facut decat sa imi sporeasca nerabdarea, asa ca dupa venirea coletului am parcurs cartea cam intr-o ora.
Am gasit-o impregnata cu exemplificari de Asa da – Asa nu (previzibile, pentru un manual cu sfaturi stylish), nu prea variate, insa. Intotdeauna Do’s pentru genti Hermes, ochelari mari Chanel, top-uri de matase, breton gros, carare pe mijoc. Mai mereu Don’t's pentru genti mari seara, vinilin, imitatii, pantofi ieftini, tocuri pe plaja (ce consternare trebuie sa se fi starnit printre domnisoarele „abonate” la plaja “Tan-Tan”, din Mamaia!). Si aceste departajari se tot repeta, jongland practic cu aceleasi elemente, pana la final. M-as fi bucurat sa vad si ceva imagini concrete ale propunerilor de tinute, daca tot avem de-a face cu un manual ilustrat. M-as fi asteptat sa aud ceva despre imbinarile dintre stiluri – sunt permise? In ce masura? Pana unde poate merge indrazneala in fashion, fara sa cada in capcana prostului gust?
Cartea e scrisa ingrijit, simplist, alert. Cateva mici scapari, in privinta limbajului, de exemplu “pantofi must-have obligatorii”. Ca e must si obligatoriu, nu mai conteaza, doar musai sa fie!
Concluzia? Nu este un manual original sau despre originalitate, asa cum mi-l imaginasem, ci despre bun simt in alegerea “invelisului”. Destul de general si subiectiv, de altfel. De ce subiectiv? Pai de ce ar trebui sa renunt la manichiura frantuzeasca, de exemplu? E ca si cum as spune ca trebuie sa uit de parfumul meu de suflet, cu note de iasomie, pentru ca izul respectiv nu mai e in trend…
Oricum, trebuie apreciata initiativa acestei carti, in fond e o incercare de educare, de indrumare a unor comportamente vestimentare. Iar de (re)educare avem multi nevoie, indiferent de domeniul la care ne referim!
Remarca finala: poza autoarei, de pe coperta interioara a cartii, la sfarsit, e o alegere nefericita. O doamna care predica despre distinctie nu se poate prezenta in propriul manual dedicat stilului cu o imagine atat de “neglijent-transparenta”…
Alina Calin
[ratings]
Orson Scott Card – Vorbitor in numele mortilor
On March 14, 2008 in SF
“Vorbitor in numele mortilor” este cel de-al doilea roman din seria lui Ender, scrisa de Orson Scott Card, roman ce a vazut lumina tiparului pentru prima data in anul 1986.
In comparatie cu “Jocul lui Ender“, “Vorbitor…” este un roman cu o idee total opusa deoarece nu se mai ocupa de baiatul-geniu persecutat de ceilalti copii, ce ajunge sa salveze lumea producand xenocidul unei specii rationale, ci se ocupa de o tema mult mai des intalnita in romanele SF, si anume xenologia unor extraterestri antropomorfi si preconceptiile si fricile oamenilor cu privire la societatea acestora.
Din pacate, O.S. Card reia o tema pe care n-o stapanaeste la fel de bine ca Ursula K. LeGuin si nici la fel de original, precum Stainslaw Lem. Nu aduce nimic nou, insa aprofundeaza principiul oricaror xenologi si exploratori ai spatiului, care sunt impotriva contaminarii speciilor considerate inferioare, dand o noua intorsatura acestei idei ce nu mi se pare trasa de par, ci doar privita dintr-un alt punct de vedere.
Nu vreau sa ma intelegi gresit, cel de-al doilea roman din seria celor dedicate lui Ender nu este prost, dar nici nu straluceste precum “Jocul lui Ender”. Este un roman in care personajul principal pe care-l pierzi la finele “Jocului…” este o cu totul alta persoana. Matur, responsabil, constient de propriile probleme psihice, personajul se transforma din acea fiinta neinteleasa intr-un detectiv atent la detalii, cu un ajutor de nadejde si bani cu duiumul, avand autoritatea unei pseudoreligii create de el insusi.
Povestea pe scurt este cam asa: au trecut in jur de 3000 de ani de la distrugerea “gandacilor” si de la inceputul colonizarilor. In acest moment, Ender, strategul genial ce scapase lumea de pericolul “gandacilor”, este o pata neagra in istoria omenirii, deoarece dupa intalnirea cu matca (“Matca si Hegemonul”, Ender), ultima si prima dintre ele, facuse ca intreaga umanitate sa constate ca distrusese o intreaga specie de extraterestri constienti.
Ender avea insa doar vreo 37 de ani, deoarece scapase de imbatranirea normala prin intermediul zborurilor interplanetare. Isi uita numele devenind acum Vorbitor in numele mortilor, unul dintre cei multi pseudopreoti ce trebuiau sa vorbeasca despre cei morti cu seninatate, fara ascunzisuri. Doar sora lui, Val, ii stia adevarata identitate. Ea si Jane. Nu vreau sa-ti spun cine e Jane, pentru ca acest personaj este magnific si probabil prototipul unuia dintre cele mai indragite personaje din Star Trek.
De asemenea, omenirea descoperise pe o planeta denumita Lusitania, o alta rasa de extraterestri constienti, numita de mai toti “purcelusi” (“pequininos”, in termeni stiintifici), deoarece, ei bine, semanau cu niste purcelusi. La un moment dat, acestia il omoara pe singurul xenolog al coloniei catolice din motive necunoscute si astfel lucrurile incep sa se precipite. Vorbitorul, Ender, este chemat pentru a vorbi despre xenologul mort. De aici iese o harababura foarte interesanta si emotionanta pe alocuri, ce reuseste sa te acapareze.
Sunt sigur ca restul povestirii o vei descoperi singur si mai mult ca sigur c-o vei face deoarece dac-ai ajuns la aceasta carte trebuie sa fi citit “Jocul lui Ender”, iar acesta trebuie sa te fi captivat si sa te fi lasat dorind mai mult. Cartea de fata ar putea fi formata din bucati de hartie pe care sunt scrijelite litere anapoda, tot ai citi-o.
Se vede clar, pe de alta parte, ca la acest volum Orson Scott Card a primit ajutorul editorului sau deoarece finalul cartii pregateste un alt volum, in timp ce “Jocul lui Ender” nu cerea neaparat o continuare. Ca sa fac o comparatie, cred ca cel de-al doilea volum din “Lumea Fluviului” este la acelasi nivel cu “Vorbitor…”, pastrand diferentele de stil si idee dintre cele doua serii. Mai clar, as putea spune ca, in timp ce “Jocul lui Ender” este mai degraba filmul “Stargate”, “Vorbitor…” este primul sezon din serialul “Stargate SG-1″.
Anghelina Tiberiu
[ratings]
