Arhive din February, 2008
Orson Scott Card – Jocul lui Ender
On February 18, 2008 in SF
Intr-o lume a viitorului, cand nasterile sunt controlate, iar o familie nu poate avea mai mult de doi copii decat in situatii cu totul speciale, Andrew Wiggin (Ender) este un Tert (al treilea copil).
Lumea se afla sub continua amenintare a unor insecte extraterestre (Buggers), care incercasera deja sa cucereasca Pamantul in Prima si A Doua Invazie, cand numai genialitatea unui comandant de flota spatiala salvase planeta de la exterminare.
Terorizat de fratele mai mare, Peter, inteligenta si rautate intr-o singura persoana, si consolat si protejat de sora mai mare, Valentine, Ender traieste cosmarul de a fi Tert si inca monitorizat de autoritati la varsta de 6 ani.
Cand se decide sa nu mai fie monitorizat, Ender se gaseste in situatia critica de a se apara pentru a nu fi o victima in fata unuia dintre colegii de clasa, pe care reuseste sa il invinga in lupta, chiar daca fizicul nu il ajuta deloc.
Pentru ca lupta pentru supravietuire reprezenta testul final pentru Ender, el este luat la Scoala de Lupta in spatiu, unde se dovedeste a fi un elev genial si unde avanseaza clasele mai repede decat toti colegii sai.
Capacitatile sale deosebite atrag ura unora dintre colegi, iar Ender este pus din nou in situatia de a se apara pentru a supravietui si din nou reuseste sa il invinga pe adversarul sau folosindu-se de inteligenta.
Pentru ca este antrenat sa fie comandantul flotei care sa apere planeta in cea de-a Traia Invazie, Ender este victima unor tactici agresive, care nu ii dau posibiliatatea de a avea vreodata un prieten sau de a astepta orice tip de ajutor din partea altora. Este invatat sa se descurce intotdeauna pe cont propriu, singura consolare a lui fiind amintirea Valentinei, sora mult iubita pe care o lasase pe Pamant.
Ajungand la Scoala de Comanda, Ender se dovedeste a fi cu adevarat extraordinar, si, fara macar sa stie, comanda flota pamanteana si distruge lumea gandacilor, crezand in tot acest timp ca joaca un joc, ca se antreneaza pentru mai tarziu.
Pana in momentul in care invinge, Ender este agresat in mod constant din punct de vedere psihic, asupra sa exercitandu-se o presiune puternica pentru a-l provoca sa nu piarda nici o lupta. Si Ender nu pierde nici o lupta.
Cand afla insa ca a comandat exterminarea unei specii, Ender este distrus, realizand ca este un criminal fara voie.
In tot timpul in care Ender se afla la Scoala de Lupta, Peter viseaza sa conduca lumea, si este ajutat de Valentine in acest sens, fata descoperind ca dorinta aceasta il face pe Peter mai putin rau. Totodata, Valentine simte ca il tradeaza pe Ender, si la un moment dat chiar o face, lasandu-se folosita de conducatorul Scolii de Lupta care ii cere sa il ambitioneze pe Ender.
In fine, ce se va intampla cu Ender va trebui sa aflati singuri!
Cartea a castigat premiile Hugo si Nebula in ’86, respectiv ‘85, fiind foarte controversata, intrucat ataca ideea de “criminal innocent”.
In afara de Ender insusi, personajele romanului nu il considera pe Ender nici o clipa un criminal, ba dimpotriva, este considerat un erou. Ender insa este foarte nefericit si va incerca sa isi gaseasca linistea departe de Pamant, pe o planeta construita chiar de specia pe care a distrus-o.
In afara de intensitatea cu care se citeste cartea, m-a impresionat forta personajului lui Ender, care, desi intotdeauna nefericit, gaseste puterea de a continua si de a fi tot timpul in frunte! Pe langa aceasta insa, copilul care este Ender aproape ca starneste mila prin faptul ca, desi antrenat sa fie singur, tanjeste dupa imbratisarea calda a mamei sau a Valentinei, sau pur si simplu dupa un prieten…
Georgiana Ungureanu
[ratings]
Aurora Liiceanu, Alice Nastase – Dincolo de bine, dincoace de rau. Despre iubire
On February 18, 2008 in Carti, Romanul de dragoste
Dincolo de bine, dincoace de rau. Despre iubire este o carte care implica foarte multa pasiune si dedicare studiului sentimentelor femeilor, trairilor intense, iubirilor desarte! Citind cartea, m-am regasit in multe dintre istorisirile celor doua autoare, care au reusit exceptional sa isi combine stilul de scriere.
Probabil ca nu exista femeie care sa nu se recunoasca in postura scriitoarelor, macar intr-unul din cazuri. Pagina cu pagina, zambetul iti apare pe buze, iar gandul iti zboara la clipele petrecute cu primul iubit, cel pe care credeai ca il vei avea toata viata, la vremea cand le supuneai pe prietene la chinuri groaznice, multumita “lui”, dar, in acelasi timp, autoarele au atins si subiectul iubirii adevarate si pe cel al “iubirii” din interes, care se desfasoara in ziua de azi.
Diferentele de varsta, diferentele sociale, educatia, mediul familial si scoala sunt cateva dintre problemele puse in aceasta carte, toate invocand acelasi subiect: IUBIREA! Citatele folosite ca motto-uri pentru capitole si subcapitole iti dau senzatia ca premergator lor sunt lucruri pe care le traiesti sau care tin de lumea din jurul tau, dar de care nu iti dai seama, iar, inaintand in randuri, realizezi ca asa e! Am ras, m-am panicat, am stat si am analizat, am cautat o explicatie – acestea sunt doar cateva din starile emotionale pe care le-am avut citind aceasta carte. Este prima carte pe care o citesc scrisa de doua autoare care se completeaza atat de bine reciproc.
Este greu sa ai acelasi punct de vedere intr-o tematica atat de larga si de complicata cum este iubirea, insa ele au reusit. Sunt femei puternice, sigure pe sine si care stiu ce vor de la viata. Aceasta carte ar trebui sa fie simbolul unei organizatii, gen celei antidrog, numai ca aceasta organizatie ar trebui sa aiba ca si scop : Iubirea – sentiment nobil, pur, si nu iubirea – incluzand banii, cadourile, masinile scumpe si hainele din mall.
Cel mai forte punct al cartii mi s-a parut cel in care s-a pus accent pe minciuna. Multi nu realizam ca e ca un drog pentru noi , drog pe care il folosim in scop propriu sau pentru cei din jurul nostru, dar un lucru este cert: ea face parte din viata oricarui om si nu va disparea niciodata, asta pentru buna comunicare si interactiunea intre semeni. Nu am decat cuvinte de lauda la adresa acestei carti si a autoarelor.
Sunt doua femei extraordinare, care merita tot respectul datorita gandirii lor, dar mai ales pentru efortul pe care l-au depus scriind aceasta carte. Prin intermediul ei, vor deschide ochii unora si vor da de gandit altora.
Cristina Cudalbu
[ratings]
Revista online de literatura SF si Fantasy
On February 15, 2008 in Evenimente, Lansari
Inca un proiect Nemira este la inceput de drum: revista Nautilus, editor coordonator Michael Haulica. Daca a iesit de bine sau de rau, cititorii vor hotari. Noi speram sa placa. Lectura placuta!
Silviu Toma
Bate si ti se va deschide
On February 13, 2008 in Autori, Interviuri
Interviu cu Michael Haulică
Michael Haulică s-a născut la 1 februarie 1955. A absolvit Facultatea de Matematică, Secţia Informatică, a Universităţii Transilvania din Braşov în 1978 şi, după 25 de ani de activitate ca programator, a renunţat la informatică.
A debutat cu poezie în revista Flacăra, în 1974, a publicat poezie, proză, articole. A fost redactor al suplimentelor SF Supernova şi Alternativ SF, iar în anul 2000 a fondat revista Lumi Virtuale (în format electronic). În perioada 2005 – 2007 a fost redactor-şef al editurii Tritonic unde coordonat colecţiile fiction.ro şi LIT şi a editat revista Fiction.ro. Susţine rubrici despre literatura F&SF în Observator cultural şi Ziarul Financiar (suplimentul Ziarul de duminică).
Premii: Dan Merişca 1992, Vladimir Colin 2000, SIGMA 2000, Marian Mihai 2005 şi mai multe premii ale Convenţiei Naţionale de SF (RomCon). În 2005, la Galele AtelierKult, a fost declarat Omul anului.
A publicat texte în antologiile Motocentauri pe acoperişul lumii (1995), Nemira ‘95, Nemira ‘96, Quasar 001 (2001), România SF 2001, Megaera Anthology (SUA, 2005), AtelierKult: povestiri fantastice ( 2005), Millennium Est (2006,în limba franceză), The New Weird (SUA, 2008).
A fost tradus în engleză, maghiară, croată, daneză, bulgară, franceză. Bibliografie: Madia Mangalena (Institutul European, 1999 – premiile Vladimir Colin 2000 şi RomCon 2002), Despre singurătate şi îngeri (Karmat Press, 2001 – premiul SIGMA 2002), Aşteptînd-o pe Sara (Millennium Press, 2005 şi Tritonic, 2006) – proză; Nu sînt guru (Tritonic, 2007) – culegere de articole; AtelierKult: povestiri fantastice (Millennium Press, 2005) – antologie de proză.
1. De ce nu eşti guru?
Pentru că nu asta îmi doresc. Şi nici nu e bine să avem cîte un „guru“ pentru fiecare categorie de lucruri pe care le facem. Evident, unii fac mai mult decît alţii sau poate că sînt doar mai vizibili decît alţii. Presupun că eu apar în mai multe locuri şi mă vede lumea mai des. Am lucrat într-o editură, am participat la lansări de carte, m-am implicat în ultimele premii RomCon, în organizarea galelor KULT, am avut aproape fără întrerupere, de vreo 15 ani încoace, o revistă sau un supliment SF, am rubrici permanente despre F&SF în două dintre publicaţiile literare importante, în ultimii doi ani am publicat două cărţi, m-am apucat şi de făcut antologii… De fapt, chestia asta cu „guru“ am văzut-o pe blogul lui Aron Biro şi, cînd a fost să public volumul acela cu articole, m-am gîndit că ar suna bine ca titlu „Nu sînt guru“.
2. Pînă la urmă ce vrei să faci la Nemira?
Proiectul e mare şi de durată. Obiectivul principal este descoperirea şi promovarea autorilor români de F&SF. Vrem să-i găsim, să-i pregătim pentru a deveni scriitori. De la debuturi la revista Nautilus, la almanah şi, în final, la volumul care va fi publicat în colecţia Nautilus care, după nişte ani buni, se deschide din nou pentru autorii români.
3. Se scrie mai mult SF în ultima vreme?
Mai mult decît cînd? Mai mult decît în anii ’93 – ’96, nu. Dar mai mult decît în 2003, cred. Un factor important în revirimentul sefeului românesc (care este sau va fi în scurt timp) cred că este reapariţia revistelor. Helion apare din nou, la Botoşani s-a născut o nouă revistă, Sci-Fi Magazin, şi sper ca nu peste multă vreme să publice şi autori români… Iată, din 15 februarie reapare Nautilus – cu două debuturi. E cazul să se scrie mai mult. Şi dacă oamenii au unde publica, sînt convins că vor şi scrie.
4. Există cititori pentru sefeul românesc?
Eu cred că da. Numai că ne-am cam pierdut obişnuinţa. Sau am extins strîmbatul din nas la tot ce e românesc pînă şi la literatură. Sper să nu ajungem să plătim avansuri în euro agenţilor străini pentru a publica, în traducere, cărţi ale autorilor români pe care îi neglijăm acum. Dar, în ultima vreme, au apărut cărţi de Marian Coman, Roxana Brînceanu, Costi Gurgu, Liviu Radu, George Lazăr, Victor Dragomir, Oana Stoica-Mujea … iar în acest an vom face cunoştinţă şi cu Ciprian Mitoceanu. Uite că sînt autori. Probabil mai sînt şi alţii care au de-o carte, dar încă nu îndrăznesc să abordeze editurile. Mai aşteptăm volumele de debut ale lui Dănuţ Ivănescu şi Doru Stoica. Cititori? Încă nu sînt cît pentru autorii străini, dar dacă un fel de mîncare nu este în meniu, nici nu se cere. Însă vor fi. Să publicăm noi autori români şi vom vedea că se vor cere.
5. Cum vezi viitorul sefeului? Inclusiv subgenurile… Putem vorbi de o redefinire a genului?
A, sefeul s-a schimbat mult… Cel mai bine se poate vedea în Sci-Fi Magazin, care pubică texte din anii ’60, ’70… dar şi din 2006. Se văd de la o poştă textele scrise după 2000. Sînt altfel… Altfel ca scriitură, mai literare, mai plăcute… Cît despre treaba cu S-ul din SF… s-a cam generalizat ceea ce intuiam pri anii ’90 cînd îi supăram pe fanii SF aducîndu-le texte care speculau în alte ştiinţe decît cele exacte. Evident, partea aspră a ştiinţelor are drumul ei, cyberpunkul a rămas în urmă – că de-aia avem acum post-cyberpunk, nu? -, iar literatura fantasy s-a amorezat de literatura SF şi au făcut un copil frumos, pe nume New Weird. Pe mine mă bucură şi autorii celebri de mainstream care au trecut linia şi au comis sefeuri spre deliciul cititorilor de mainstream care urăsc sefeul.
6. Sefeul românesc poate fi tradus? Există o reţetă? Există un specific al sefeului românesc?
Nu ştiu dacă există un specific al sefeului românesc. De ce-ar trebui să existe? De ce trebuie să fim mereu geniali, să spunem că nimeni nu e ca noi? Nu ne ajunge doar să scriem bine? De tradus? Nu cred ca autorii români nu sînt traduşi pentru că sînt români. Ori nu scriu bine (exclus!), ori nu sînt promovaţi afară. Şi cine să-i promoveze afară, cînd nici măcar în România nu sînt suficient promovaţi? Nici cu publicatul lor nu ne omorîm… Dar după cei cinci-şase pe care i-am publicat la Tritonic în ultimii doi ani, dacă mai publică şi Nemira vreo 3-4… cred că ne putem gîndi şi la atacarea pieţelor străine. Eu sînt convins că romanul Reţetarium al lui Costi Gurgu va apărea într-o zi şi în SUA şi va avea chiar succes. Cîţiva dintre scriitorii români au şi publicat pe-afară, în diverse reviste… Eu am pblicat în vreo cinci limbi pînă acum, în reviste şi antologii din vreo 15 ţări… Nu e greu. E ca şi cu publicatul în România: trebuie să baţi la uşă. E perdant gîndul „de ce să bat la uşă, că tot n-o să-mi deschidă nimeni“. Ştiţi cum se spune: Bate şi ţi se va deschide.
7. Îndemnuri pentru cei care scriu F&SF în România?
Aşa cum am zis: bate şi ţi se va deschide. Dar mai întîi, scrieţi băieţi… şi fete.
Responsabil cu intrebarile (doar primele 7):
Silviu Toma
