”Jocul lu Ender” s-a finalizat cu exterminarea unei întregi rase de ființe inteligente, conştiente de propria existenţă, chiar dacă principalul jucător, copilul Ender, nu a înțeles decât în ultima clipă miza reală a jocului la care participa.
În ”Vorbitor în numele morților”, însă, Ender este un tânăr de 36 de ani, împovărat de conștiința exterminării Gândacilor, care străbate galaxia în căutarea răscumpărării păcatului său. Și spun ”păcat”, nu doar vinovăție, pentru că acest al doilea roman din saga lui Ender are o componentă religioasă foarte puternică.
Astfel, mare parte din acțiunea romanului se desfășoară pe planeta Lusitania, casa unor vietăți mici, denumite de coloniști (care erau portug¬hezi prin limbă, brazilieni prin cultură şi catolici prin credinţă) pequeninos – purceluşi, ființe ce constituiau primele forme inteligente de viaţă extraterestră descoperite de oameni, după Xenocidul Gândacilor. Deși din punct de vedere tehnologic aceștia erau primitivi, totuși foloseau unelte, îşi construiau case, aveau un limbaj al lor (destul de greu de înțeles de către colonișit), iar toate acestea i-au făcut pe membrii Congresului Stelar al Celor O Sută de Lumi să îi considere ”o nouă șansă oferită de Dumnezeu pentru mântuire, după distrugerea Gândacilor”.
Numai că, după uciderea sângeroasă a unuia din xenobiologii care îi studiau, legea care guverna relațiile dintre coloniștii Lusitaniei și pequeninos – ”Purceluşii nu trebuie să fie tulburaţi” – nu mai este valabilă, iar Vorbitorul în Numele Morților Andrew Wiggin (care renunțase la numele de Ender și își petrecea timpul predând în oraşul universitar Reykjavik, de pe planeta Trondheim) este invitat pe Lusitania, să clarifice gestul inexplicabil al purcelușilor.
Acesta este punctul de pornire al unei povești tulburătoare, despre iubire, răscumpărare a păcatelor, toleranță, iertare, xenofobie, invidie, decepție, suferință și regrete, o poveste despre umanitatea confruntată cu ea însăși, în toate ipostazele ei. Și mă refer aici la gradele de straneitate stabilite de Demostene (vă amintiți, aliasul folosit de Valentine, sora mai mare a lui Ender, când își asumase rolul de orator în reţelele de computere ale Pământului pe vremea când se purtau Războaiele cu Gândacii), anume: ”utläning” – străinul pe care-l recunoaştem ca fiind fiinţă umană a lumii noastre, dar din alt oraş sau alta ţari, ”framling” – străinul pe care-l recunoaşte ca uman, dar venit din altă lume, și ”ramen” – străinul pe care-l recunoaş¬tem ca uman, dar aparţinând altei specii.
Sunt purcelușii ”ramen” sau ”varelse” (ultimul grad de stranietate, adevărații extratereștri, care trăiesc, s-ar putea să fie inteligenți, conştienți de propria existenţă, dar nu avem cum să aflăm asta) este întrebarea de la care pornesc cercetările făcute de Andrew Wiggin pe teritoriul Lusitaniei, pentru a putea descrie cât mai bine viețile cercetătorilor uciși de pequeninos, însă răspunsurile nu sunt nicidecum simplu de aflat așa cum nici adevărul nu este întotdeauna ușor de acceptat.
Nu vă rămâne decât să citiți una din cele mai frumoase povești scrise în cheie science fiction (câștigătoare, la fel ca ”Jocul lui Ender”, a premiului Nebula – în 1986, și a premiilor Hugo și Locus – în 1987), un roman al cărui valoare depășește cu mult limitările specifice genului, fiindcă ne vorbește cu mult har despre ceea ce înseamnă să fii om, într-o lume în care oamenii nu sunt singurele ființe înzestrate cu rațiune și sentimente.
Adauga un comentariu