Arhive din January, 2009
Stephen King – Mobilul
On January 28, 2009 in Suspans
Pe Stephen King il cunosc cam de 3-4 ani. Nu l-am i-am atribuit vreodata intaietatea in randul scriitorilor, asa cum o fac unii, in schimb recunosc, stilul lui unic depaseste monotonia altor autori.
Cand am citit Mobilul, am crezut ca o sa fie acelasi stil ca si in cartea Cimitirul animalelor – prima carte a lui King pe care am citit-o. In schimb, am fost lovit de o viziune post-apocaliptica si asta mi-a placut! Ceea ce nu imi place este faptul ca autorul se concentreaza prea mult pe lucruri simple pe care le face Clay in loc sa creeze mai mult suspans cu ajutorul unor schimbari de situatie si/sau invartirea personajului prin situatii mai tensionate. Personajele sunt foarte putin conturate chiar daca jumatate din carte descrie fiecare detaliu petrecut in viata lor: Clay (personajul principal), Tom, Alice si Jordan. De fapt, totul se reduce la interactiunea psihologica a personajelor si creearea situatiilor de suspans la care ei “raspund” intr-un fel sau altul. Dar Stephen King nu tine cont de acest lucru si se bazeaza mai mult pe ideea cartii si pompeaza la infinit viziunea lui.
King a reusit sa ilustreze extraordinar cat de mult este prinsa lumea de azi in universul tehnologic si cat de simplu, oamenii “cu creier” pot sa manipuleze lumea datorita ideilor lor diabolice.
In viziunea lui King, o minte diabolica foloseste telefoanele mobile pentru a crea un fel de “zombie tehnologizati” – “cellunatici”. Acesti “zombie” recurg la metodele omului preistoric, organizandu-se in triburi conduse de instincte. Acestia ajung insa sa citeasca gandurile si sa leviteze si incep sa vorbeasca din nou, chiar daca le este inca frica de noapte. Deci cum spuneam si la inceput: suspans? Nu prea… Cel putin, prima impresie care am avut-o citind Stephen King a fost una destul de buna. Mobilul, insa nu trece testul. Pot sa spun ca nici macar nu m-am uitat urat la mobilul meu dupa ce am citit cartea. Ceea ce spun este ca nu mi-a lasat un sambure al fictiunii care sa infloreasca cat de cat in minte, dupa ce inchid cartea. In rest, niciun terorism psihic, niciun suspans: nu m-a facut sa am “piele de gaina”, fiori sau sa mi se zburleasca parul pe spate. Sangele sau membrele si organele insangerate nu ma prea impresioneaza. Fundamentul cartii este de fapt ideea lui King despre oameni si anume ca avem cu totii un sambure diabolic in noi, care, atunci cand tot ce este uman in noi este “distrus” (de semnalul transmis catre telefoanele mobile), inmugureste si infloreste, dominand omul pe baza instinctelor primare. Deci, in concluzie, voi face o pauza si il voi pune pe King jos de pe “tronul lui” undeva pe rafturile mai apropiate de restul autorilor neinteresanti.
Robert Pop
[ratings]
Philip K. Dick – Omul din castelul inalt
On January 23, 2009 in SF
Dupa ce am citit Substanta M si Viseaza androizii oi electrice? mi s-a deschis apetitul pentru mai mult Philip K. Dick. Asa ca am ales-o pe aceasta, deoarece castigase un premiu Hugo in 1963, pe deplin meritat, fiind cartea care l-a promovat pe Dick ca un inovator in literatura science fiction, depasind in cele din urma chiar granitele genului amintit.
Philip K. Dick este cunoscut pentru scrierile sale SF, care amesteca misticismul si filosofia. Romanele si povestirile lui sunt produse ale nevrozei sale – el a fost diagnosticat ca fiind paranoic schizofrenic si starea lui a fost inrautatita de abuzul de amfetamine – si reactia lui fata de dezvoltarea tehnologica. In general, romanele lui Dick adreseaza intrebari serioase despre umanitate si constiinta. Romanul acesta reprezinta o abordare interesant a genului SF – istorie alternativa. Dick insusi nu a considerat aceasta carte ca facand parte din operele sale science fiction si a fost una dintre cele cateva carti care au fost publicate de o editura fara specific SF. In Omul din castelul inalt nu veti intalni niciun episod schizofrenic sau cazuri in care realitatea traita de protagonisti sa se dovedeasca a fi iluzii elaborate meticulos, ci veti fi martor la o istorie alternativa, care ridica intrebari mai degraba culturale, decat psihotice.
Dick ne prezinta o terifianta viziune asupra istoriei ca un cosmar din care s-ar putea sa te trezesti, sau nu. Atunci cand descriu conjunctura (aliati pierd al doilea razboi mondial, lumea este impartita Reich si Japonia) in care se desfasaoara actiunea cartii cunoscutilor, toata lumea presupune ca ea ar fi un roman epic, care s-ar termina cu detronarea Axei. Nu. Aceasta carte este mult mai personala, tratand emotiile personajelor, si este cu mult mai satisfacatoare decat orice roman “epic”. O mare parte a cartii este dedicata construirii acestei lumi alternative, nu prin mijloace obishnuite de descriere, ci prin studierea si descrierea caracterelor/personajelor care incet incet contureaza o imagine a lumii locuite de protagonisti. Povestea exploreaza tema principala a lui Dick “ce este real”, dar o face intr-un stil obtuz tipic Philip K. Dick, oferind posibilitatea existentei nu doar a unei realitati adevarate si uneia false ci a un numar infinit de realitati.
Romanul se centreaza in jurul experientelor oamenilor care traiesc in Statele Unite ale Americii dupa al doilea razboi mondial, dar dupa ce au fost invinsi de catre japonezi si de armatele germane. Axa a crescut ca o putere mondiala, Coasta de Vest a SUA este sub controlul Japoniei, Coasta de Est este sub controlul Germaniei iar Vestul-mijlociu este, in esenta o zona independenta.
Cea mai mare parte a experientei cititorului este cu partea din vest si este foarte interesant felul in care americanii se adapteaza la obiceiurile japonezilor. Personajele din aceast roman sunt un amestec de japonezi si personaje tipic western, iar acest lucru ii ofera lui Dick posibilitatea sa se joace cu interpretari ale evenimentelor din perspective culturale diferite. Din nou, acest lucru ofera luciditate in sentimentul care te incearca in timpul lecturarii, ca mai multe scene sunt descrise dintr-o alta perspectiva (culturala) a unui personaj diferit. O multime de oameni probabil urasc felul in care se incheie, dar mie mi-a placut. O carte care poate fi o lectura amuzanta, dar de asemenea, un text introductiv cu privire la natura realitatii, o carte care poate fi citita la mai multe nivele de profunzime in functie de starea de spirit a cititorului.
Recomand aceasta carte atat fanilor lui Dick, cat si celor care nu au avut inca tangente cu operele sale, deoarece ofera o poveste mult mai concreta decat alte lucrari ale autorului.
Aceasta recenzie face parte din campania Fan SF
Caius Polgar
[ratings]
Philip K. Dick – Substanta M
On January 23, 2009 in SF
De mai multă vreme, încerc să-l descifrez pe Philip K. Dick. Ca om, a fost relativ simplu să-l descopăr: viaţa scurtă (a trăit doar 54 de ani) dar intensă, a fost sursa a numeroase monografii, şi poate fi oricând subiectul unei noi cărţi sau scenariul unui film. Pur şi simplu, a trăit precum nefericitele sale personaje din numeroasele sale romane şi nuvele, sfârşitul fiind tragic, autorul scufundându-se din ce în ce mai adânc în lumea operei sale, schizofrenic şi suferind de o dedublare a personalităţii, afirmând că este Philip K. Dick, cetăţean american şi Thomas, cetăţean al Romei antice.
Când încercăm să îl analizăm pe autorul de SF Philip K. Dick, apar primele întrebări: unii autori afirmă că acest gen era singurul care îi permitea să-şi exprime drama interioară, iar alţii, mai pragmatici, că a început să scrie SF pentru simplul motiv că acest gen îi permitea să-şi vândă mai uşor textele literare revistelor şi editorilor, visul său fiind însă acela de a fi recunoscut ca scriitor de literatură şi în afara genului science fiction. S-ar părea că a treia soţie, Anne Williams Rubinstein, l-a părăsit tocmai pentru faptul că ea vedea în Dick un mare scriitor de literatură, în timp ce acesta nu reuşea să se desprindă de lumea SF.
Indiferent de ce au dorit oamenii din jurul său, respectiv cele cinci soţii – din ce în ce mai tinere – pentru cariera literară a lui Philip K. Dick, acesta a fost şi rămâne în istoria literaturii un autor de literatură science fiction, care a scris 54 de romane şi peste 150 de nuvele. Are în lume un număr important de admiratori necondiţionaţi, organizaţi în zeci de cluburi de fani, aflate pe întreg globul pământesc, dar şi detractori la fel de numeroşi. Acestora li se adaugă generaţii întregi de cititori, care îl citesc cu nesaţ sau indiferenţă, cu toţii încercând să-l înţeleagă. Pentru mine, lucrurile au început să se limpezească: cu fiecare carte scrisă de Dick, citită, sunt din ce în ce mai convins că este cel mai mare autor de science fiction din toate timpurile. Lectura nuvelelor şi romanelor sale, scrise în anii 50-60 este la fel de agreabilă ca a oricărui autor de SF, la modă în zilele noastre, acţiunea nu are nimic desuet, personajele sunt la fel de credibile într-o lume sufocată de aproape de aceleaşi probleme ca şi cele de azi: ameninţarea războiului (mascată de multe ori prin ameninţarea invaziei extratereştrilor), guvernanţi paranoici, state autocrate, manipulări incredibile cu ajutorul drogurilor, undelor radio sau TV etc. Singura diferenţă este că toate textele sale literare par a fi nişte filme proiectate în alb-negru, cu nuanţe gotice puternice, elemente complet diferite de textele şi filmele din zilele noastre, care abundă de efecte speciale de toate genurile.
Substanţa M, publicată de Editura Nemira în anul 2007, după titlul original A Scanner Darkly, editată în 1977, cu o traducere realizată de Ana Veronica Mircea, este un roman aparte din seria celor scrise de Philip K. Dick. Este mai puţin palpitant privind miza conflictului (supravieţuirea umanităţii nu mai depinde de nici unul din personajele romanului), destul de puţin science fiction (cu toate că acţiunea cărţii abundă de descrierii detaliate a unor tehnici sofisticate de urmărire video şi audio, care ar face invidioasă orice reţea de spionaj modernă), aproape autobiografică datorită experienţelor prin care a trecut autorul privind consumul de droguri şi aproape de vulgarizare ştiinţifică datorită modului doct de prezentare a teoriei privind dedublarea personalităţii unui om, prin separarea emisferelor creierului sau consumului de droguri, în cazul de faţa ”substanta M”.
Romanul Substanţa M este dedicat prietenilor toxicomani ai lui Dick, morţi între timp sau cu sechele grave. Cartea nu se doreşte un manifest burghez antidrog, iar autorul nu doreşte ca flagelul consumului de drog să fie considerat o boală, ci o opţiune în urma unui raţionament greşit. Trecând peste aceste elemente de fond, romanul este considerat de mulţi cel mai bun scris de Philip K. Dick, de exemplu, în Franţa, primul roman tradus din opera scriitorului a fost acesta. Alţii, nici nu-l consideră un roman reprezentativ al autorului, fiind scris într-o perioadă care anunţa declinul fizic al lui Dick în urma abuzului de amfetamine.
Personajul principal al romanului este Fred, alias Bob Arctor, un poliţist infiltrat sub acoperire în lumea toxicomanilor unei Americi a anilor 60, care seamănă însă mai mult cu cea a zilelor noastre, în care consumul de droguri este un delict, motiv pentru care întreaga Americă era supravegheată audio şi video. Poliţistul Fred intră atât de bine în rolul drogatului Bob Arctor, încât la un moment dat, în urma consumului de ”substanţa M”, nu mai realizează cine este cu adevărat, iar când primeşte ordin de la superiorii săi să-l urmărească atent pe Bob Arctor, schizofrenia este garantată. Dacă nu sunteţi încă fan Philip K. Dick, nu-i nimic, descoperirea acestui mare scriitor se face lent, cu fiecare nuvelă şi roman, a acestuia, citite. Editura Nemira vă oferă deja câteva din cărţile sale şi, după, Frank Herbert , cu ciclul Dune, este cel mai editat autor de SF, un prim semn al calităţii operei sale. Dependenţa de opera lui Philip K. Dick se dobândeşte încet, ca şi schizofrenia: lent şi fără remediu.
Aceasta recenzie face parte din campania Fan SF
Nicolae C. Ariton
[ratings]
Tom Hodgkinson – Ghidul lenesului. Mic tratat pentru lenesi rafinati
On January 20, 2009 in Carti
Mulţi ani, după evenimentele din decembrie 1989, am auzit, am citit şi, mai ales am văzut la televizor tot felul de indivizi, unii chiar bine intenţionaţi, care afirmau că românii sunt un popor leneş. Din acest motiv, economia merge prost, pentru simplu motiv că românul nu este ca neamţul, să muncească conştiincios şi nici ca japonezul, să refuze să îşi ia concediul de odihnă de dragul şi plăcerea muncii. Şi, sincer să fiu, chiar am crezut acest lucru câţiva ani, până am avut ocazia să ies în occident şi să văd că lucrurile nu stau chiar aşa. Şi ei, ca şi noi, încearcă prin toate metodele să fure cât mai multe zile lucrătoare într-o lună şi, culmea, chiar sistemul lor infailibil capitalist îi ajuta să realizeze acest lucru mult mai uşor ca la noi.
Când am văzut la Editura Nemira, titlul Ghidul leneşului, cu subtitlul Mic tratat pentru leneşi rafinaţi, scrisă de Tom Hodgkinson, mi-am spus, ca un bun român ce suferă de sindromul ”lenea la români” că aceasta este o carte foarte nimerită pentru a studia problema ştiinţific. Cartea nu este nici pe departe un simplu “studiu de caz” al lenei, cu exemple ştiinţifice şi mai ales medicale. Această carte este chiar un ghid al persoanelor leneşe care doresc să transforme comoditatea într-un stil de viată şi să ridice lenea la rang de virtute şi chiar artă.
Inainte de a continua prezentarea acestei cărti este bine să delimităm foarte clar noţiunea de lene de cea de puturoşenie, cele doua fiind diferite. Prima este o expresie a victoriei spiritului în fata muncii fizice, pe când cea de-a doua reprezintă o formă de legumizare a fizicului dar şi a spiritului uman.
Cartea este construită pe ideea că revoluţia industrială în cadrul societăţii umane este cea care ne-a transformat şi ne transformă în continuare în nişte maşini umane care muncesc cu unicul scop de a acumula cât mai multe bunuri materiale. Până la introducerea maşinilor în sistemul de producţie şi a ceasului ca reper al timpului, omenirea trăia şi muncea după un ritm mult mai natural şi mai firesc, care nu semăna aproape deloc cu ceea ce trăim noi în ziua de astăzi.
Multă vreme, lenea a fost apanajul nobililor, celor bogaţi şi al artiştilor. Statul nu a văzut niciodată cu ochi buni leneşii, nu pentru motivul că leneşii nu produceau taxe şi impozite la stat, cum s-ar crede la prima vedere, ei erau mult mai mult: suspecţii care stăteau în spatele tuturor comploturilor şi revoluţiilor, care nu erau deloc rare în secolele XVI şi XVII. În felul acesta, lenea a fost transformată dintr-o virtute a artiştilor într-un delict moral, condamnat de o societate în care dacă nu te mişti după ritmul ei de mecanism de ceas mecanic, devii paria.
Ca o culme a lenei, sau o frondă împotriva ceasului care îţi ticăie ritmul fizic al vieţii, indiferent de poftele sufletului, Tom Hodgkinson şi-a redactat cartea nu pe capitole, ci chiar pe orele zilei, ca pe un suprem afront împotriva muncii organizate. Pentru leneşul cu pretenţii, orice oră din zi sau noapte reprezintă un moment de lene creativă, cu condiţia să ştii să te organizezi puţin. Pentru că lenea rafinată nu este altceva decât o comoditate bine organizată.
Nicolae C. Ariton
[ratings]
