Arhive din November, 2008
Jean-Pierre Martin – interviu
On November 05, 2008 in Interviuri
Jean-Pierre Martin este unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai noului val de scriitori francofoni. Stilul său literar reprezintă o alchimie între rigurozitate academică şi sinceritate umană comună. De-a lungul vieţii sale de până acum, Martin a jucat multe roluri, fiind pe rând militant maoist, scriitor, eseist, pianist, instrumentist de jazz şi artist plastic. În prezent, Jean-Pierre Martin este “maître de conferences” în literatura franceză contemporană la Universitatea din Lyon, specializarea sa fiind opera lui Henri Michaux.
În România Jean-Pierre Martin se lansează cu volumul “Cartea ruşinilor“, un tratat eseistic asupra ruşinii surprinsă în multitudinea ipostazelor acesteia: ruşinea socială, rusinea naţională, ruşinea individuală şi ruşinea colectivă, toate concentrate într-o analiză vie şi pertinentă a complexului uman de ruşine.
Începând cu data de 19 noiembrie, veţi putea găsi “Cartea ruşinilor” la standul Editurii Nemira din cadrul Târgului Internaţional “Gaudeamus 2008” (Complex expozitional Romexpo, nivelul 0.00, stand 54), precum şi în toate librăriile.
În cele ce urmeaza, veţi putea citi un interviu în exclusivitate cu autorul Jean-Pierre Martin realizat de Maria Perişanu, responsabilă cu traducerea “Cărţii ruşinilor” în limba română…
M.Perişanu : Spuneţi că omul ruşinii ia asupra sa povara nenorocirilor lumii. Eseul dumneavoastră este şi un mic tratat de morală? Lupta pentru viaţă ar putea fi privită, precum în “Trandafirul” lui Robert Walser, ca un război între timizi şi neruşinaţi?
J-P. Martin: Un eseu nu este un tratat de morală, dar în pofida unei prejudecăţi, literatura poate fi utilă. În orice caz, contrar unei concepţii formaliste înguste, ea ne vorbeşte despre lume şi poate exprima o înţelepciune, chiar dacă lecţia pe care o dă este negreşit ambiguă. În 1984, Todorov amintea anumite evidenţe „pe care n-ar fi trebuit să le uităm”: literatura „e legată de existenţa umană”, este un „discurs orientat spre adevăr şi morală.” Anumite opere, făcându-ne să înţelegem mai bine mecanismele şi mizele ruşinii, au o putere catartică, eliberatoare.
M. Perişanu: Îl citaţi pe Lacan cu „hontologie” (ruşinologie), ortografiat cu „h” în sfârşit corect şi spuneţi că a publica înseamnă a ascunde şi în acelaşi timp a expune în public „rezerva personală”. Omul de litere este / a fost mereu un om al ruşinii, un individ sfâşiat între orgoliu şi ruşine?
J-P. Martin: Raportul scriitorului cu ruşinea sau cu orgoliul este variabil în timp. Fenomenul despre care vorbesc este legat mai cu seamă de emergenţa, în secolul XX, a scrierilor intime în care individul, continuându-l pe Rousseau, îşi exhibă intimitatea mai mult ca oricând, îşi asumă riscuri, creează un alt tip de legătură cu cititorul şi cu imaginea de sine.
M. Perişanu: Printre mărturisiri, vorbiţi de anii militanţi încărcaţi de iluzie lirică şi de ruşinea care se preface, ca în cazul lui Musset, în absolut literar. Cum trăiţi actul de a scrie (eseu sau carte de ficţiune) ca pe o posibilitate de salvare?
J-P. Martin: Scrii adesea (chiar sub formă romanescă) pentru a te debarasa de trecut, sau măcar pentru a-l pune la distanţă. Ori, cine se poate declara mulţumit de sine, de ceea ce a trăit? Ruşinea este tot mai mult în miezul oricărei povestiri autobiografice, ca la Rousseau (in „Confesiuni”, n.pers.), Leiris (in „L’Age d’homme”, n.pers.), Gombrowicz (in „Jurnal”, n.pers.). Dar în acelaşi timp se domoleşte, se transformă în scriitură.
M. Perişanu: Este bine cunoscut că i-aţi consacrat mai mulţi ani lui Henri Michaux, că masiva biografie pe care i-aţi dedicat-o a primit Premiul Academiei Franceze în 2004 şi recunoaşterea unanimă a specialiştilor. Îl citaţi pe Michaux în Cartea ruşinilor: : „să transformi ruşinea în obrăznicie”; sau: „orice popor ar trebui să se ruşineze că are o istorie” cu explicaţia: „istoria este o ruşine trăită în comun”. Asemenea idei contrariază o sumedenie de a priori. Naţiunile, popoarele (Francezii nu fac excepţie) sunt în general mândre de istoria lor.
J-P. Martin: Da, dar mi se pare că din ce în ce mai mult fiecare popor descoperă în trecutul său motive de a nu fi chiar mândru de sine (este adevărat şi pentru Franţa, care începe să-şi recunoască în sfârşit trecutul pétainist şi vichyst). O ruşine istorică prost digerată, acrită şi tacită, suscită uneori o dorinţă nefastă de revanşă, se transformă în resentiment şi în ură pentru celălalt. Aşadar este preferabil ca ruşinea să se exprime. Dar este mai interesant să-ţi fie ruşine că eşti om decât că eşti francez sau belgian. Un exemplu: cum să nu te ruşinezi de această prostie umană care persistă de secole în lume: antisemitismul?
M. Perişanu: Vorbiţi de ruşinea colectivă, de ruşinile istorice şi sociale. Ar trebui să se ruşineze românii de trecutul lor comunist, de delaţiune, de zel sau de simplul consimţământ tacit? Spuneţi în carte: „ruşinea este un sentiment greu de mărturisit, iar copilul umilit rămâne veşnic copil”. Credeţi că sunt şanse pentru individ sau pentru colectiv ca toate acestea să fie depăşite?
J-P. Martin: A începe să exprimi ruşinea individuală, mi se pare că înseamnă a începe să te eliberezi. Cel mai rău lucru este tăgăduirea. Cât despre Istorie, nu văd pentru ce o origine (română sau alta) ar trebui să-l facă pe fiecare responsabil sau ruşinat. Si dacă se exprimă un astfel de sentiment, va fi desigur dinspre călăi, care nu trăiesc sentimentul ruşinii (a se vedea barbarii nazişti). Cât despre ruşinea pe care fiecare o poate resimţi că nu a fost, în anumite împrejurări istorice, la înălţimea situaţiei, cred că este un sentiment cât se poate de uman.
M. Perişanu: Ruşinea este „un alcool tare al literaturii” –aţi dovedit-o strălucit. Odată găsită această pistă, succesul cărţii dovedind că subiectul este deosebit de promiţător („blogosfera” spune şi ea ceva), aveţi intenţia să continuaţi investigaţia asupra mărturisirilor literare ale ruşinii?
J-P. Martin: Nu agreez să rămân cantonat într-un subiect. După această carte, trec la altceva – mai precis, un eseu despre „la vita nova”, ruptura de sine.
Scrie ca sa primesti… o carte (II)
On November 05, 2008 in Carti
In luna noiembrie, se relanseaza campania “Scrie ca sa primesti… o carte“!
Detalii suplimentare privind aceasta campanie puteti gasi pe blogul Editurii Nemira.
Informatii despre campania initiala, “Scrie ca sa primesti… o carte“, puteti afla accesand articolul original.
Andrzej Zaniewski – Sobolanul
On November 03, 2008 in Literatura contemporana
Ne gandim ca dramele existentiale, impreuna cu nazuintele, framantarile, temerile, disperarea, sunt apanajul umanitatii si nicaieri nu si-ar putea gasi o forma mai nobila decat in inima noastra mandra. Nicaieri, intr-o alta carcasa de carne, inima nu bate la fel de intens si la fel de dureros ca in pieptul omului, atunci cand se desprinde de caldura si blandetea mamei, cand simte prima data ostilitatea semenilor sau cand este cel mai aproape de moarte.
In cartea sa, Sobolanul, Andrzej Zaniewski doreste sa dezgoleasca aceste mituri de straturile de matase in care avem tendinta sa ne invaluim conditia tragica, pana cand ajunge la acel sambure vital care ne conecteaza cu tot ce ne inconjoara- natura noastra biologica.
Atrasi intr-o capcana, ne imaginam ca acest mic roman este despre… sobolani. Evident, ne asteptam sa fie ceva deosebit, pentru ca altfel nu s-ar fi aflat intr-o colectie a editurii Nemira, asa ca incepem sa citim, sa facem cunostinta cu Sobolanul, care ne va purta in calatoria vietii sale. Suntem alaturi de el cand se naste, cand abia amusina lumea din jurul sau, cu mirare si in acelasi timp cu teama, cand gusta prima data din laptele dulce si hranitor al mamei, cand incearca tot mai mult sa afle sursa acelei lumini pe care abia o dibuieste in spatele pleoapelor rozalii, inca nedeschise, in fine, suntem partasi la cea mai mare descoperire a lui… descoperirea de sine. Primii pasi, primele expeditii, primul contact cu realitatea. O realitate care pe parcurs ce se deruleaza, pastrand acelasi tempou narativ sprinten si alert (ca pasii saltareti ai unui sobolanel), aceeasi candoare, sugerata de diminutivele cu care obisnuim sa (ne) alintam, isi dezvaluie si celalalt chip, incepe sa exerseze si alta voce, mai grava, sumbra, care ne infioara si ingrozeste.
Dincolo de boticuri frematande, de pui abia nascuti, de piei roz si pufuri gri, de codite lungi si labute agile, exista foame, furie si frica, exista lupte si scene socante, in care mame isi devoreaza puii, semenii se urmaresc si se vaneaza intre ei, sobolani ataca si ucid oameni pentru a se hrani, iar oameni ucid sobolani (la un moment dat, din acelasi motiv).
Treptat, asigurandu-se ca suntem tot mai prinsi de aventura eroului (care se decide sa-si abandoneze cuibul si sa cutreiere orasele- un fel de independenta fata de societatea sobolaneasca, ghidata dupa reguli stricte), autorul incepe sa se joace, sugerand prin schimbarea aparent aleatorie a instantelor narative ca Sobolanul am fi de fapt noi. Ce grozavie! Sa citesti o carte in care esti momit sa fii martorul reprezentant al umanitatii (cand oripilat, cand induiosat- dar mereu superior), si in acelasi timp personajul insusi (nimeni altul decat un sobolan), prins in valtoarea unor situatii limita! Efectul este maxim (apare o senzatie bizara ca si cand ai fi prins intr-un joc, in care poti schimba perspectivele dupa bunul plac), sporind constientizarea metaforei din spatele acestei povesti, pentru ca ea este doar un pretext pentru a spune povestea nespusa a umanitatii, departe de maretia si grandoarea ei. Pentru ca, in esenta, nu suntem atat de diferiti de lumea animala pe care dorim sa o dominam, si nici aceasta lume animala nu este atat de diferita de a noastra…
Captivi in trupul Sobolanului, cand ascunsi temeinic prin vreo crapatura din pardoseala sau in vreun ungher de camera, cu inima batand napraznic sa nu ne descopere vreun dusman, cand strabatand tuneluri si pivnite, cand imbarcandu-ne pe vapoare, in cautarea orasului ce ne va adaposti si hrani, privim cu teroare orice contact cu oamenii, considerandu-i cel mai mari si aprigi dusmani. Pitulati in intuneric, cu ochii mari si vigilenti, cu mustatile incordate, le urmarim fiecare miscare, fiecare gest, tresarim speriati la auzul vocii lor ciudate, care ne produce o stare puternica de iritare, vanand momentul in care sa o zbughim departe, cat mai departe de ei, de umbra si mirosul lor. Si cu toate acestea, intalnirea noastra nu este intamplatoare, pentru ca toate siretlicurile gasite de oameni pentru a ne vana si omora, ne-au facut in timp sa ne dezvotalm simturi din ce in ce mai fine, sa fim din ce in ce mai inteligenti si mai usor adaptabili la orice schimbare. In final, cruzimea lor ne-a ajutat sa supravietuim.
Dupa multa vorbaraie (cenzurata din plin ca sa nu stric total placerea lecturii), nu pot sa spun decat ca este o carte ce nu trebuie evitata- chiar daca subiectul nu este inedit- care va va surprinde placut atat prin stilul coerent si lucid, cat si prin micile pastile filosofice, care fac sa merite aceasta experienta literara.
Irina
[ratings]
