Juan Carlos Onetti este unul dintre cei mai puternici scriitori ai Americii de Sud, fara sa fie insa neaparat legat de boomul literaturii latinoamericane. Si asta pentru ca, asa cum singur sustine, el scria si ajunsese cunoscut inainte ca “explozia” sa se produca. Cartea despre care am sa va vorbesc astazi, Despartiri, aparuta la editura Nemira, contine in nuce temele si stilul pe care le-a consacrat in celelalte lucrari ale sale scriitorul uruguayan. Prima editie a vazut lumina tiparului in 1954 si reprezenta un moment de cotitura in ceea ce priveste relatia cititorului cu obiectul lecturii, in transformarea lui din receptor pasiv in participant.

Intriga este simpla, insa farmecul si surpriza scriiturii vin din modul in care ne este narata. Intre ochii nostri si materia narativa, se posteaza un narator-martor-personaj. De aici incolo, calatoria lecturii este una plina de hopuri. De ce? Pentru ca, daca in naratorul omniscient si omniprezent de altadata aveam o incredere oarba, cel de acum, din perspectiva caruia sunt povestite si, atentie, interpretate gesturile si faptele celorlalti, nu prezinta prea multa credibilitate.

S-o luam pe rand. Intr-un orasel de munte, Santa Maria, loc fictiv, dar a carui geografie este desfasurata de Onetti in mai multe carti ale sale, soseste un fost jucator de baschet. Cel care “povesteste” este patronul unei bodegi. Insasi meseria sa este adecvata: prin natura sa, barmanul are acces la povesti, este un martor static, mereu in expectativa. In plus, dupa cum se lauda singur inca de la debutul nuvelei, are darul rar de a prezice cine va supravietui si cine va sucomba. Caci, am uitat sa va spun, este vorba de un oras-sanatoriu in care vin sa se trateze cei bolnavi de tuberculoza.

Din spatele tejghelei, martorul-narator observa destinele celorlalti. La el ajung anumite semnale, anumite gesturi, franturi de actiuni, marturii ale altora, pe toate el le descifreaza sau incearca macar sa le confere un sens. Iar rezultatul tribulatiilor sale il avem noi in fata, in cele putin peste o suta de pagini ale nuvelei. De unde stim ca vederea sa este cea corecta? De unde stim ca interpretarile pe care le ofera nu sunt intinate de aplecari personale, de propriile infrangeri sau victorii? Asadar, de la bun inceput, trebuie sa ascultam, sa citim, dar si sa deducem. Ambiguitatea nararii nu lasa loc de altceva. Ca cititori ai acestei opere, pe langa receptare, trebuie sa deducem.

Nu stim cum il cheama pe narator, dar nici pe obiectul predilect al observatiilor sale, respectiv pe fostul jucator de baschet. Acesta se detaseaza din multimea celorlalti bolnavi prin refuzul de a se lasa asimilat de atmosfera de sanatoriu, prin refuzul pana la urma de a-si accepta conditia. Ca si cum, negand boala, aceasta ar inceta sa mai existe, ar fi exilata intr-un timp si intr-un spatiu al suspendarii.

Viata barbatului este punctata de asteptarea unor scrisori care-i sunt trimise de doua femei. In jurul identitatii celor doua, se tese firul observatiilor, iscodirilor pe care le fac atat barmanul-narator, cat si o camerista, numita ironic Reina (regina) si un infirmier. Insa nici acestia nu sunt prea credibili. Unii comentatori, printre care si Sylvia Molloy, au vorbit despre dezvoltarea unei “fictiuni a barfei”. Pana la urma, din asta se tese nuvela lui Juan Carlos Onetti. Sa nu uitam insa ca barfa este si un joc al puterii, o plasa pe care cel care o initiaza o tese pentru a-i controla nu neaparat pe cei care constituie obiectul barfei, cat pe ascultatori.

Asa ne gasim, daca nu suntem atenti, prizonierii perceptiei barmanului si a acolitilor sai. Intre noi, ca cititori, si barman se formeaza un fel de complicitate morala, ne lasam ghidati de interpretarea naratorului, de subiectivitatea lui, care da forma faptelor exterioare. Totusi, anumite goluri in versiunea pe care el ne-o ofera sporesc ambiguitatea si trezesc niste semnale de alarma. Este datoria noastra sa incercam sa umplem acele goluri.

De pilda, dilema morala presupusa de relatia baschetbalistului cu cele doua femei este rezolvata post-mortem, printr-o scrisoare scrisa de una dintre ele si pe care barmanul o deschide fara sa-si faca prea multe scrupule. Aflam ca cea pe care o credeam amanta (pentru ca naratorul ne facuse s-o credem astfel), era, de fapt, fiica. Cuvantul scris ar trebui sa contribuie la o dezambiguizare totala, insa, cumva, n-o face, iar intrebarile continua si dupa ce inchidem cartea. Chiar si moartea bolnavului este incarcata de mister: in termeni detectivistici, nu avem martori oculari, iar biletul de adio nu exista. Oare chiar s-a sinucis?

Farmecul unei astfel de lecturi vine tocmai din aceasta subiectivitate legata de felul cum percepem si cum interpretam, de cum ne lasam condusi, pe langa materia narativa, de propriile fantasme si prejudecati. De ce suntem dispusi apriori sa credem “barfa” celor trei? Onetti incepe un joc, ne face sa vanam o interpretare finala pentru un text care nu poseda asa ceva. Pe de alta parte, de multe ori, avem sentimentul ca stari pe care naratorul le atribuie sportivului ii apartin lui, de fapt. Putine informatii ne sunt oferite despre el. Nu stim decat ca este un fost bolnav, care supravietuieste cu o jumatate de plaman, dupa cum singur ne spune. Oare izolarea si solitudinea auto-impuse pe care le confera baschetbalistului nu sunt si cele proprii?

Mai sunt ipotezele nenumite: Onetti ni le presara in cale ca niste pietricele, pentru a reconstrui un drum prin hatisul acestei paduri narative. Orice este posibil, de la crima la incest.

Irina Serban

Sursa: flu.ro

[ratings]

Cu Un barbar in Asia, aparuta la Nemira, suntem departe de fantezia suprarealismului, de viziunile halucinante, distorsionante care l-au consacrat pe Henri Michaux in opera sa beletristica. Scriitorul de origine belgiana ne prezinta un jurnal de calatorie, observand, departe de clisee si de imaginile curente, continentul asiatic, in special India, China, Malaezia si Japonia.

Daca in trecut europenii erau cei care-i numeau pe locuitorii taramurilor indepartate “barbari”, acum raportul se inverseaza. Henri Michaux isi acorda el insusi aceasta titulatura, recunoscandu-se inca de la inceput in pozitia de out-sider. El este cel care incearca sa se adapteze, sa perceapa corect si sa filtreze realitatile lumilor prin care se perinda. Mai putin o portretizare sociala sau economica si mai mult una de ordin spiritual, cartea lui nu va putea fi folosita ca ghid turistic, mai ales avand in vedere faptul ca au trecut mai mult de 70 de ani de la calatoria sa. Impresiile sale sunt strict personale si foarte usor interpretabile. De altfel, la editiile ulterioare, el a revenit de multe ori prin note la subsolul paginii. In cazul Japoniei, care i-a produs la primul contact, o reactie deloc favorabila, a retractat mare parte din opinia initiala.
Trebuie avut insa in vedere si faptul ca debarcarea sa pe continentul asiatic a avut loc inaintea unor mari evenimente, ce aveau sa schimbe radical fata celor catorva tari pe care le-a cutreierat. A ajuns in Asia inainte de independenta Indiei, inainte de revolutia chineza, inainte de cel de-al doilea razboi mondial. Nu si-a imaginat in ce masura istoria avea sa modifice destinul si simpla infatisare a omului de pe strada. Asa s-ar explica poate inevitabila lipsa de actualitate a portretului sau.

In plus, el nu a incercat sa ofere o prezentare exhaustiva. Scopul cartii nu este acela de a creiona o monografie antropologica sau de a oferi un studiu stiintific, etnografic, religios, si asa mai departe. Este vorba doar de primul contact al unui intelectual european cu o parte a unui continent invaluit in mister.

Tonul sau pare in numeroase randuri intransigent, ironic, necrutator. Este departe de exaltare, de extazul aproape mistic pe care alti europeni l-au incercat in Asia. Iata de pilda cum vorbeste despre hindusul de pe strada, care-l agaseaza: “Atenti si blindati in prostia lor (cel natarau din nastere devenind astfel de doua ori mai natarau, si cine e oare mai natarau decat hindusul natarau?), inceti, controlati si exasperanti. […]. Concentrati, neincredintandu-se strazii si torentului existentei decat cu indaratnicie, marginiti launtric, stransi in sinea lor si infocati. Nicicand molesiti, nicicand la capatul puterilor, la capatul vid, nicicand descumpaniti. Siguri pe sine si impudici. Asezandu-se unde le vine; osteniti ca duc un cos, punandu-l pe jos si ghemuindu-se in el; intalnind un frizer pe strada sau la o raspantie, “Ia te uita, ce-ar fi sa ma barbieresc?… si barbierindu-se acolo, pe loc, in plina strada, indiferenti la agitatia din jur, asezati peste tot, mai putin acolo unde ar fi de asteptat.” Si cu toate acestea, doua pagini mai incolo: “Te privesc cu un control de sine, un blocaj misterios si, fara ca asta sa fie limpede, iti dau impresia ca intervin undeva in ei insisi, asa cum tu n-ai putea s-o faci.”

Dupa spectacolul strazii, europeanul incepe sa patrunda atat cat poate, in magia gandirii indiene, in spiritualitatea ei, constata uimit cum viata acestui popor, pana in cele mai marunte aspecte, confera conotatii de miracol oricarui lucru, nevoia absoluta de adoratie, credinta nestramutata in ceea ce nu e vizibil si nu e palpabil.

Nici comparatiile, adesea ironice, cu colonizatorii nu lipsesc: “Englezul se spala cu mare regularitate. Cu toate astea, pentru hindus el e simbolul necurateniei si jegului. Asta e din pricina ca englezul se murdareste necontenit, in urma a felurite atingeri de care hindusul se pazeste cu grija.”

Frazele sunt scurte, ca si cum ar fi fost compuse in graba, in timp real, pe parcursul calatoriei sale. El insusi si-a rezumat in trei cuvinte starile: surpriza, emotie, agasare. Pentru ca, probabil oricat de mult timp ar fi petrecut intre hindusi, dupa primul contact, dup ce este fascinat, nu se poate simti integrat, asimilat, iar ceea ce fascina mai inainte incepe sa agaseze, sa irite. In acest punct, tonul incepe sa para de-a dreptul jignitor, chiar rautacios. Astfel, intr-unul dintre pasaje vorbeste despre uratenia lor: “acele figuri degradate, degenerate: aerul acela neghiob, fruntile inguste, neroade, […], aerul de cupiditate, aerul fudul, de parvenit, infumurat, egoist, uratesc milioane de chipuri”.

Cu toata iritarea, in finalul partii intai declara: “Gandhi are perfecta dreptate sa sustina ca India e una singura si ca doar albii sunt aceia care vad o mie. Daca ei vad o mie, e din pricina ca n-au gasit centrul personalitatii hinduse. Poate ca nici eu n-am gasit aceasta personalitate, dar simt negresit ca ea exista.” Sau, ceva mai tarziu, cand ajunge in India meridionala: “Exista in literatura bengaleza ceva adevarat, pe de-a-ntregul adevarat, si care nu e nici sfintenie, nici adevar, ci viata interioara.”

Din India, pleaca spre inaltimile nepaleze. Se simte un fel de relaxare a tonului, pare vrajit, fermecat de lucruri marunte, o locomotiva, un suras al unei femei.

In China, starea de spirit se schimba din nou. De data aceasta, nutreste o mare admiratie fata de acest popor. Ii admira indemanarea, politetea, gustul pentru echilibru, evitarea stridentelor de orice fel, cumpatarea, salcia, copac chinez prin excelenta, dar si muzica, pe care putini europeni o pot gusta.

Capitolul care m-a surprins cel mai mult si unde Henri Michaux mi-a parut chiar obtuz a fost cel dedicat Japoniei. Aceasta tara este respinsa in bloc. Totul i-a displacut acolo: peisajul, arhitectura, religia, gheisele. Nu ma mai intalnisem cu o astfel de viziune, cu un taram fascinant redus la cateva pagini de fraze taioase, care suna a sentinte. Pare ca nici macar n-a incercat, n-a depus efortul sa inteleaga si sa guste civilizatia japoneza. Japonia este plasata de Henri Michaux la categoria rebuturi: limba, modul in care zambesc, istoria, totul pare sa-l irite pe acest capricios calator. O vede ca o natiune de “esteti si de sergenti”. La inceputul acestui capitol, gasim insa o scrisoare in care autorul se declara primul socat de lipsa de actualitate a portretului pe care el i l-a facut tarii de la celalalt capat de lume.

Fraza devine pe alocuri de-a dreptul furibunda, manioasa, musteste a indignare, dar tocmai prin aceasta jurnalul de calatorie al lui Michaux se deosebeste de altele: enervarea, sentimentul agasarii, al incomprehensibilului sunt foarte omenesti, foarte naturale. Viziune subiectiva, da, dar atat de autentica. Parerile sale se schimba rapid, perspectiva este mobila. Nicio grija, nicio preocupare fata de ceea ce numim azi politically correct. Iar un portret care nu are teama de a respecta rigorile fals impuse in zilele noastre este mult mai viu si infinit mai interesant de citit.

 Irina Serban

Sursa: flu.ro

[ratings]

Pentru iubitorii de arta, volumul Madonele din Leningrad de Debra Dean este o vizita la muzeul Ermitage si o privire cu ochii sufletului asupra unora dintre cele mai importante picturi pe care le-a creat omenirea.
Eroina cartii, Marina, este afectata in ultima parte a vietii de boala Alzheimer, dar reuseste sa-si pastreze intacta o importanta fesca a memoriei din perioada tineretii sale, cand era angajata la muzeu si razboiul al doilea se declansase.

Cartea se vrea o descriere-document a tuturor privatiunilor suportate de oamenii din Leningrad in timpul acestei conflagratii mondiale, cand orasul era izolat de restul tarii, iar singurele semne care ajungeau acolo erau bombele armatei nemtesti aflata in expansiune. Pentru Marina nimic nu mai e important in prezent, lucrurile simple sunt uitate, oamenii isi pierd identitatea, dar tot ceea ce e legat de acel timp capata contur si prinde viata. Iubirea sa pentru operele lui Fragonard, Caraffe, Rembrandt, Rubens, Rafael etc. este o iubire atat de clara, asemanandu-se numai cu iubirea mamei pentru copiii sai.

De teama distrugerii pe care ar putea-o produce bombardamentele, Marina ajuta pana la epuizare la strangerea operelor de arta si depozitarea lor in locuri sigure. Desi peretii sunt goi in salile muzeului, ea stie sa descrie fiecare tablou care a existat inainte pe acesti pereti, percepe culorile si – ce e mai important – simte emotia, pe care ti-o transmite in asa fel, incat e ca si cum privesti opera in sine. In mijlocul acestui zbucium, se tese povestea de dragoste dintre ea si un prieten permanent din copilarie, dar tarele razboiului apar, dupa o noapte de dragoste, el este inrolat si pleaca la razboi. Amanuntele vietii sunt zguduitoare, cei de langa ea mor pe rand, foametea si bolile fac ravagii,ramane singura si grijile se amplifica atunci cand constata ca inauntrul ei palpita o noua viata.

Marina retraieste toate aceste intamplari, cu intoarceri in prezent, unde participa la o nunta in familie si unde i se par straini chiar fiul si fiica ei; numai Dmitri e acelasi, imbatranit acum, iubirea ei pe care a regasit-o dupa terminarea razboiului, intr-un lagar, dupa ce si ea fusese  inchisa, si caruia i-a citit mirarea pe fata cand i l-a prezentat pe fiul lor, un baietel speriat si el. Viata de acum e prea linistita pentru amintirile ei. De aceea par a fi lucruri inutile, desi ar vrea sa le tina minte, constata ca nu mai stie nimic despre prezent si e constienta de asta, luptand mereu sa nu observe ceilalti.

Dincolo de amanuntele povestite, de trecerile rapide de la trecut la prezent, de uraciunea razboiului necunoscuta de multi dintre noi si surprinzand prin cinism, ramai fermecat de posibilul refugiu intr-o lume a frumosului care dainuie indiferent de toanele omenirii: evadarea in lumea artei.

Luiza T.

[ratings]

Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte“

Ca o mica paranteza, la inceput de recenzie, desi probabil multi stiti deja, Michael Chabon, cel care “a pus umarul” la alcatuirea acestui numar al culegerii de texte de suspans, a castigat anul acesta Premiul Nebula pentru romanul The Yiddish Policemen’s Union, Premiul Locus pentru cel mai bun roman de SF in 2008 si Premiul Sidewise pentru cea mai buna istorie alternativa dintr-un roman.

Acestea fiind spuse, sa vedem ce putem gasi in paginile acestei antologii cu renume “in afara” – Povestiri incredibile.
Volumul se parcurge usor, desi e destul de voluminos, probabil ajuta si faptul ca se trateaza subiecte diferite si uneori autorul nu se intinde pe prea multe pagini.
In culegere sunt prezentate cincisprezece povestiri ale unor scriitori, marea majoritate necunoscuti mie, cu mici exceptii insa. Acestia ar fi cei doi monstri sacri ai suspansului, Stephen King si Peter Straub, care nu mai au nevoie de nici o prezentare pentru fanii genului, dar si uimitorul si extraordinarul China Mieville, sau Joyce Carol Oates, castigatoare a numeroase premii, printre care as aminti Bram Stoker Award for Superior Achievement pentru romanul Zombie (1996).

Culegerea incepe bine cu Lusus Naturae de Margaret Atwood, povestire scurta si la obiect, bine inchegata, despre situatia  unei fete ce a suferit mutatii la nastere si modul in care este vazuta si inteleasa de familie si societate. “Ceea ce nu stii ca-ti doresti” de David Michell ne aduce in vizor o picatura din civilizatia japoneza si cultul acestora pentru ritualul seppuku, totul imbinat cu stropi de suspans si mici arome de deja-vue pentru cei care au vazut filmul/citit povestea 1408 a lui Stephen King. Cel putin, mie asa mi s-a parut in unele momente, plus ca am fost total nemultumit ca s-a ramas cu unele personaje cam in aer, neexplicandu-se ce si cum, insa poate asta e si farmecul la proza scurta.

Vivian Relf de Jonathan Lethem – nu stiu pe ce criterii a fost selectata, insa nu cred ca isi avea locul aici. Are o nota de anxietate si necunoscut, insa, intr-o masura foarte mica, chiar infima. Povestirea urmatoare, Boisteanul de Ayeley Waldman, prezinta o sotie, ce, confruntata cu drama unei nasteri premature a unui copil cu posibile complicatii de sanatate si ale carui sanse de supravietuire erau minime, este bantuita de decizia luata si nu numai. O lectura placuta si multumitoare.

Steve Erickson ne poarta in Zeroville printr-un periplu al istoriei si al tehnicilor cinematografiei hollywoodiene, intr-o urmarire deliranta a unei usi fantomatice si atotprezenta. In Lisey si Nebunul de Stephen King, dupa cum banuiam si dupa cum mi-a si fost confirmat in prezentarea autorilor de la sfarsitul culegerii, este construit un mic prolog la Povestea lui Lisey (pe care nu am citit-o inca), aparuta deja la Nemira, si, momentan aspectele fantastice si supranaturale au fost date la o parte pentru o mai buna prezentare a cadrului ce precede actiunea romanului sau, si de a descrie relatia scriitorului Scott Landon cu sotia sa Lisey. Si aici, nimic iesit din comun sau fantastic. Cu rabdare, mergem mai departe.

Numai bine “ne lovim” de Jason Roberts in 7C ce reuseste sa stearga pacatele editorului si ne aduce o mostra de cum ar trebui sa fie povestirile alese sa faca parte dintr-o asemenea  antologie. Dupa cum si aflam anterior, povestea este castigatoarea Premiului August Van Zorn, la categoria “Poveste Fantastica Scurta”, scrisa de un scriitor necunoscut in traditia povestirilor lui Edgar Allan Poe si continuata de August Van Zorn. Povestea a fost selectata dintr-un numar de sase sute asemenea scrieri. Pe scurt, totul  porneste de la o mica cicatrice, insesizabila, a unui astronom si escaladeaza intr-un ritm alert intr-o situatie mult mai tensionanta si mai grava decat anticipa acesta din urma. In Miniaturista de Heidi Julavits, doua surori incearca sa ajunga la nunta surorii vitrege nou aparute in sinul familiei ca urmare a impartirii unei mosteniri, aceasta urmand sa se casatoreasca in curand. Sora ce a dezvoltat o adevarata obsesie pentru casele si papusile in miniatura. Mai mult nu va dezvalui.

Roddy Doyle in Copilul ne tine in suspans pana la sfarsitul povestirii, impiedicandu-ne sa-i intrezarim lovitura de teatru finala aruncata in joc de autor, cu abilitatea unui adevarat regizor de film. Un barbat observa ca este urmarit de un baietel, pe care initial il crede un copilas ratacit, de prin zona, insa adevarul este mult mai complex si mai ciudat. Rapiri, barmanite cu spirit de observatie dezvoltat si inclinatie spre a rezolva situatii imposibile, un viitor fost candidat la primarie, putred de bogat, insa cu probleme in casnicie se intersecteaza, legandu-se si apoi descalcindu-se in Delmonico de Daniel Handler.

Ordinea lucrurilor de Charles D’Ambrosio putea fi mult mai mult decat ce a iesit. Un cuplu de tineri viziteaza oraselele Statelor Unite, dandu-se drept membrii unei organizatii de protectie a copiilor, pe numele ei “Copii Dependenti de Droguri”, si folosind banii de donatii in interes propriu. Daca mentionez ca domnisoara poseda anumite abilitati paranormale se poate spera la ceva mai distractiv, insa nu prea a fost cazul. Urmatoarea povestire ne vorbeste despre o serie de intamplari stranii ce au loc intr-o casa a unei familii sarace si cu frica de Dumnezeu, gen zgomote suspecte, obiecte ce leviteaza si la un moment dat chiar o semiposedare. Povestirea se numeste Diavolul de pe strada Delery de Poppy Z. Brite si are un nume mult prea fioros pentru ce ne-a pregatit scriitoarea. China Mieville nu mi s-a parut deosebit de inspirat in lucrarea “Rapoarte asupra anumitor evenimente”, in care au loc aparitii misterioase de strazi in toata lumea, pentru ca apoi sa dispara tot atat de neasteptat cum au aparut.

Farul legendar de la Vina Del Mar de Joyce Carol Oates este inspirata dintr-un fragment al unui manuscris ce a apartinut lui Edgar Allan Poe si analizeaza reactiile si comportamentul omului atunci cand acesta ramane izolat pe o insula pustie de dimensiuni reduse. Modul in care se incheie cred ca va fi pe placul oricarui fan al literaturii de supans, spargand toate tiparele si aducand in discutie ipocrizia inradacinata adanc in constiinta omului ce se considera de la nastere o fiinta superioara fata de celelalte vietati pamantesti. Pentru final este pastrat Peter Straub, care nu reuseste insa sa ne capaciteze suficient pentru a parea ca antologia se termina in forta.

Dupa o recapitulare scurta putem ajunge la concluzia ca se putea si mai bine, dar rezultatul este destul de multumitor, si nu cred ca va fi cineva care sa regrete ca a pierdut in zadar timpul alocat parcurgerii antologiei.

                                            Lascu Bogdan

[ratings]

Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte“