Putem spune ca Blaze reprezinta debutul romancierului Richard Bachman la editura Nemira. Putem de asemenea spune ca  Blaze reprezinta o continuare fericita a seriei de autor Stephen King. Asta pentru ca Richard Bachman si Stephen King sunt una si aceasi persoana.

Decizia de a publica sub pseudonim a venit ca urmare a ritmului fulminant in care lucra Steve la inceputul carierei. Agentul sau, era de parere ca mai mult de o carte pe an ar fi suprasaturat piata cititorilor sai, astfel ca i-a propus acest experiment, care desi din punct de vedere financiar a fost dezamagitor (cel putin pana la aflarea secretului), in cele din urma a reprezentat un castig atat pentru Steve cat si pentru fanii sai.

Merita mentionat din start ca acesta nu este un roman horror, ci unul de actiune, in care intalnim elemente dramatice, psihologice si politiste.
Titlul cartii este dat de pesonajul principal, Clayton Blaisedell Junior, un om cu mult mai putin pretentios decat numele pe care il poarta, impresionant prin dimensiunile si infatisarea sa. In ciuda faptului ca are un suflet bun, la loteria vietii Blaze a tras un loz cat se poate de prost.

Foarte inteligent iubitor de carti in copilarie, soarta lui s-a schimbat pentru totdeauna atunci cand intr-un moment de furie tatal, care “suferea” de alcoolism i-a aplicat o corectie, impingandu-l pe scari. In urma acestui incident, Blaze a dobandit o hidoasa adancitura in frunte, si a pierdut o cantitate semnificativa de puncte din coeficientul sau de inteligenta. Autoritatile l-au luat din grija tatalui si l-au plasat la leaganul de copii Hetton.

Nici aici viata nu a fost deloc usoara, marcata de teroarea instaurata de directorul Coslaw (Legea), insa a reusit sa isi faca prieteni, iar putinele amintiri frumoase din acea perioada reprezinta singura alinare din viata sa de adult. La varsta majoratului, Blaze paraseste leaganul si incepe lupta pentru supravietuire, care la inceput presupune munca pe spetite si pe bani putini, pentru ca mai apoi, ajutat de statura sa, sa intre in contact cu cativa nelegiuiti, ce ii vor face intrarea in lumea interlopa. Cel cu care va forma o echipa de nedespartit este George Rackley, un tip abil in arta inselaciunii, inteligent, dar impulsiv, insusire de la care i se va trage si moartea prematura. Citeste mai mult »

O pisica, un barbat si doua femei, una din cele mai importante carti ale scriitorului Jun’ichiro Tanizaki, aduce in prim-plan dragostea mai putin obisnuita a unui barbat pentru pisica sa.

Shozo, Fukuko, Shinako alcatuiesc un triunghi conjugal in care barbatul, Shozo, incearca sa se imparta intre fosta sotie ( Shinako ) si actuala sotie ( Fukuko). Dar acest triunghi conjugal este prezent doar la suprafata pentru ca la un nivel mai profund pisica Lily este adevarata eroina a romanului si centrul universului lui Shozo. Prin simpla ei prezenta, pisica, “o mica opera de arta” dupa cum spunea da Vinci, reuseste sa schimbe destinele a trei oameni.

Dar de ce este Lily atat de speciala? Nu este mai frumoasa decat alte pisici, dupa cum observa insusi Shozo, in schimb este rasfatata si pretentioasa. Cu toate acestea, pisica Lily pare o adevarata metamorfoza a femeii ideale pentru Shozo. Barbatul fantosa este umilit si manevrat de un simplu animal, cutremurat fiind de schimbarea radicala prin care trece atunci cand Lily este luata de langa el de catre Shinoko. Sufletul i se pierde atunci in plasmuiri si aduceri-aminte: Shozo evoca momentele in care se juca impreuna cu Lily si imparteau amandoi un peste. Acum Lily este plecata iar in locul ei a ramas un gol imposibil de umplut.

Aparent mediocru, lipsit de profunzime sufleteasca, Shozo este un personaj complex, meandrele subconstientului sau fiind analizate de catre scriitor. Timorat, retras, incapabil sa se plieze peste standardele societatii de atunci, Shozo iese din tipar. El isi canalizeaza intreaga sa atentie si dragoste asupra unei pisici iar existenta sa umana are doi piloni de rezistenta : perioada in care Lily era doar un pui si perioada actuala cand pisica incepe sa imbatraneasca. Blana nu-i mai este la fel de lucioasa, agerimea ei a mai scazut si nu mai poate sa se joace asa cum facea inainte. Odata cu ea, Shozo imbatraneste si el, luptand cu apropiata degradare biologica, cu senectutea, cu frustrarile unui trecut apus dar niciodata trait cu adevarat. Citeste mai mult »

Andrzej Zaniewski a scris Sobolanul in anul 1979, dar din motive politice cartea nu a putut fi publicata in Polonia comunista. De altfel, romanul a vazut lumina tiparului abia in1990.

Romanul are drept personaj principal un sobolan care isi duce existenta in paralel cu cel mai mare dusman al speciei sale: omul. Sunt destine paralele pe care autorul le urmareste si descrie cu maiestrie, accentuand sordidul, violenta sau amoralitatea celor doua specii.

Sobolanul isi duce existenta intr-o febrila cautare a hranei, a adapostului, a “cuibului” care reprezinta  pentru el notiunea de “acasa “, in timp ce omul descopera in sobolan unul din dusmanii sai pentru ca incearca sa puna stapanire pe teritoriul sau.

Sobolanul lui Andrzej Zaniewski depaseste insa cadrul normal al rasei sale; momentul in care oamenii zidesc gaura prin care sobolanii intrau in pivnita iar sobolanul –mama ramane captiva inauntru impreuna cu puii sai declanseaza revolta si inceputul peregrinarilor sobolanului.

Este de remarcat ca plecarea sobolanului din orasul nu este cauzata de lipsa hranei, a unei familii sau a adapostului. Sobolanul din roman adopta o atitudine tipic “umana”, aflandu-se intr-o ipostaza aproape filosofica a experimentarii tuturor starilor prin care poate trece un om in existenta sa. Atipica este si imposibilitatea adaptarii acestuia la viata cuibului, eroul romanului alegand intotdeauna fuga, neasumarea destinului speciei sale.

Razboiul, ororile acestuia, existenta tihnita, lupta pentru supravietuire, atitudinea in fata actului de cultura sunt surprinse in paginile romanului prin ochii sobolanului. De altfel, randurile prin care este este descrisa emotia produsa in “sufletele” sobolanilor de muzica batranului flautist sunt remarcabile. Citeste mai mult »

Normal ca George R. R. Martin nu dezamageste nici in Festinul Ciorilor. De altfel, actiunea cartii curge frumos, in unele momente ia intorsaturi neasteptate, iar personajele sunt vii. Nu exista exagerari inutile ale detaliilor si nici superficialitate.

Totusi, de data asta am si nemultumiri. Una mica si una mare. Citind cartea am avut de cateva ori senzatia ca actiunea, desi ramificata si complexa, tinde sa devina monotona. Asta-i nemultumirea marunta. De altfel, cateva personaje au fost ucise, Brienne incearca sa-si duca la capat misiunea, Arya se descurca exact asa cum ma asteptam s-o faca, unii eroi devin mai importanti decat in cartile anterioare din seria Cantec de Gheata si Foc, altii din contra, isi pierd din insemnatatea.

Cititorului i se da si satisfactia de a asista la momentul mult asteptat, clipa in care Cersei o da in bara sau dupa cum spune o veche vorba din popor, isi gaseste nasul. Multumirea cititorului poate fi maxima, regina care intruchipa raul devine victima propriilor comploturi.

Nemultumirea cea mare vine din faptul ca toate personajele care imi captasera atentia, de care ma atasasem si de a caror soarta eram nerabdator sa aflu, lipsesc in Festinul Ciorilor. Ni se promite ca vor fi prezenti in Dans cu Dragonii ceea ce este o slaba consolare. George R. R. Martin promitea continuarea seriei pentru anul 2006, dar iata ca s-a facut 2010 si inca nimic. Voi incarunti (of, deja e pe cale sa se intample) pana sa aflu ceva despre Tyrion, care este unul dintre personajele mele preferate si pentru care ma tem ca va avea in curand un accident sau poate il enerveaza cineva pe Martin si sub impulsul clipei decide sa-l elimine pe Jon, sa scape de Dany ori sa-l execute pe Brandon. Ceea ce nu i-as ierta. Citeste mai mult »