Este o carte precum o simfonie… Un roman fascinant, delicat, viu, o poveste de dragoste atemporală.

O istorie a unei iubiri clandestine, adulterine, care se întinde pe parcursul a 30 de ani. Îmi evocă un jurnal, o grandioasă epistolă şi recomand sincer această carte celor care au avut parte de asemenea trăiri. Îşi vor regăsi în paginile romanului clipe, zile, luni ori ani de dragoste, secvenţe întregi care par a fi fost trăite de însuşi cititorul lui Calvetti.

După moartea lui Andrea, fiica acestuia găseşte un teanc de scrisori semnate Costanza. Misive pline de parfumul declaraţiilor de dragoste. Ajungând, în cele din urmă, la cea care le-a expediat, Lucrezia, fiica, nu cere explicaţii şi nu judecă, ci doar ascultă povestea vieţii paralele, necunoscute a tatălui ei îndrăgostit. Un bărbat aproape banal care ajunge un pasional. Un tată, un soţ normal care se revarsă în epistole nesfârşite de dragoste.

Stilul narativ este sofisticat, dar fluid. Ai sentimentul că sorbi paginile. De asemenea, m-a impresionat plăcut alcătuirea romanului: preludio, intermezzo şi finale. De ce o asemenea structură muzicală? Poate pentru că iubitul eroinei este un maestru violoncelist. Poate pentru că fiica acestuia, Lucrezia, care ajunge să petreacă trei zile în compania fostei iubite a tatălui ei, este şi ea muzician.  Poate pentru că teatrul a fost cel care a unit paşii lui Andrea şi pe cei ai Costanzei. Poate pentru că iubirea insăşi este un sentiment uşor de purtat pe clape, pe strune ori de descris în partituri.

Când am citit cartea, senzaţia pe care am avut-o a fost de confesiune. Parcă auzeam o voce caldă care înceracă, spovedindu-se să scape de remuşcări. Dar oare au fost? Remuşcări? Ori regrete?

Merită citită. Crâmpeie din care este făcută viaţa în acorduri clasice…

Material scris de Camelia Tomşa

Am descoperit unul dintre cele mai bune romane de suspans. Prima carte semnată Andrea Camilleri, dar cu siguranţă, nu şi ultima care îmi va trece prin mâni. Asta a fost prima impresie după ce am terminat de citit „Forma Apei”.

Un comisar cu bună-cuviinţă

Eroul este un comisar inteligent, perspicace şi „cu bună-cuviinţă, atât de rară în ziua de astăzi”, după cum îl descrie chiar superiorul său. Salvo Montalbano. Italian. Mai mult, sicilian. Prenumele său te duce cu gândul la salvare, la ajutorul de care, cu siguranţă, ai avea nevoie dacă ai trăi în Italia, iar ingredientele care ar compune cotidianul ar fi un amestec de puţină mafie, puţin sex, puţină politică, multă trădare şi foarte multă dorinţă de putere. Adică tot ceea ce se regăseşte în romanul lui Camilleri, acţiunea fiind situată într-un oraş fictiv, Vigata, din, bineînţeles, Sicilia.

Romanul m-a incitat din mai multe puncte de vedere. M-au atras, de la bun început, loialiatea şi corectitudinea comisarului Montalbano. Limbajul folosit este colocvial, uşor argotic, făcându-l lesne de parcurs.

Adevărata formă pe care o ia apa

Nu aş vrea să dezvălui prea mult, însă pentru a stârni curiozitatea trebuie să spun că victima, inginerul Luparello, descoperită chiar în debutul romanului, moare în condiţii ciudate, absolut disonante cu personalitatea şi conduita sa. Ceea ce crează o atmosferă abil tensionată încă de la început.

Salvo reuşeşte să pună cap la cap toate indiciile, ajutat de flerul său, de sarcasm, dar şi de temperamentul său iute. Departe de a fi perfect, el deţine capacitatea de a vedea chiar de la început „adevărata formă pe care o ia apa”, alambicul în care fiecare din cei implicaţi îşi toarnă veninul. Refuză să închidă cazul şi condus de propriile intuiţii ajunge să îl găsească pe adevăratul vinovat…

Satisfacţia cea mai mare a fost în momentul când am realizat că „Forma apei” este, de fapt, un roman (primul) dintr-o serie: COMISARUL MONTALBANO. Adică, voi mai avea plăcerea de a mă întâlni cu eroul acesta trecut prin multe, dar care are, aşa cum am mai spus, „multă bună-cuviinţă”.

Material scris de Sandi

Fii deştept, că ţara geme de absolvenţi

V-aţi întrebat vreodată cum v-aţi putea măsura greutatea propriului cap? Sau ce se întâmplă când scapi din mână o furnică? Sau dacă istoria poate să oprească războiul următor?

Ei bine, aceste întrebări nu sunt doar futilităţi academice. Ele sunt provocări ale gândirii, uneori pot să implice capcane din care trebuie să ieşi cu inteligenţă şi sunt folosite pentru admiterea la universităţi de prestigiu din afară.

Spre deosebire de acestea, sistemul educational românesc este în continuare marcat de o propensiune clară către asimilarea liniară, textuală, a cât mai multor informaţii. În continuare „comentariile” împreună cu texte stufoase, prefabricate la majoritatea disciplinelor umaniste, constituie balastul inevitabil, dar valorizat, al educaţiei româneşti. De asemenea, şi disciplinele tehnice sunt tributare acestei paradigme statistice, didacticiste, moarte şi prăfuite. În consecinţă, examenele de admitere, la orice nivel, în învăţământul nostru, nu fac altceva decât să reflecte această mentalitate de secol XIX, în care ceea ce ştii este mult mai important decât ceea ce ai putea şti dacă ai avea mintea organizată după criterii şi principii flexibile, care să se reînnoiască continuu.

We do not need YOUR education

În contrast cu învechitul şi îndelung-criticatul sistem mioritic, universităţile de prestigiu din Regatul Unit (aşa numitul sistem Oxbridge, abreviere între Oxford şi Cambridge) adoptă criterii radical diferite. Prin întrebări provocatoare, care scot candidatul de pe şinele gîndirii conformiste, acesta este pus în situaţia de a construi răspunsuri inteligente (şi nu mai puţin informate), un proces prin care mintea umană este creatoare, nu un simplu hard-disk biologic, aşa cum se doreşte a fi creierul unui tânăr român.

Reamintind celebrul strigăt al formaţiei Pink Floyd, ”We do not need YOUR education”, citind cartea de faţă ne putem face o idee despre ce înseamnă un proces de admitere performant, modern, conectat la provocările din ce în ce mai complexe ale unei lumi în care informaţia este adesea la ”un click distanţă”, însă a face ordine, a introduce un principiu inteligent şi original în această masă este punctul crucial, avantajul competitiv pentru viitor.

Educaţia de calitate înseamnă şi o formă rafinată de distracţie, un joc al inteligenţei care deseori devine fascinant, reamintindu-ne latura fundamental fundamental ludică a creierului nostru. Homo ludens al lui Johann Huizinga…

Volumul Bine că eşti tu deştept – Do you think you are clever? este o asemenea lectură, în egală măsură inteligentă şi provocatoare, care răspunde unor întrebări vechi, banale(Ce este fericirea?), într/o formă nouă, nonconformistă, sau dimpotrivă, pune întrebări nonconformiste cărora li se răspunde printr-o logică aplicată riguroasă (De ce coşurile de fum erau în trecut atât de înalte?). O carte care ne poate învăţă să gândim outside of the box, dar menţinându-ne coerenţi şi articulaţi. O carte-joacă, la limita neseriosului şi a superficialului, dar care poate impune o schimbare de metodă atât de necesară unei gândiri formate pe băncile unei şcoli conformiste cum este cea românească.

Material scris de Cezar Alexandru

Suzanne Collins – Jocurile foamei

Sau modul in care vezi o reclama pe un site, stai apoi si te gandesti vreo cinci minute, apoi cu gandul la carte incepi sa cauti recenzii despre carte, dupa alte zece minute faci comanda online la carte si astepti cu infrigurare sosirea coletului.
Dupa vreo doua zile stai in locul tau preferat de citit si incepi, normal cu prima coperta, descrierea autorului si in cele din urma mult asteptata lectura…

Nu ma pricep foarte bine la recenzii, citesc destul de mult, dar cand vine vorba sa povestesc o carte nu prea ma descurc…
Totusi, de ce scriu acum despre Jocurile Foamei? Pentru simplul fapt ca am scos cartea de la posta in jurul orei 10 dimineata, la 10.30 aveam cafeaua si cartea in fata citind… in aceeasi seara in jurul orei 24 inchideam cartea si ma uitam nevenindu-mi sa cred ca s-a terminat, eram inca adanc uitat in Panem, ma gandeam la Katniss, si imi spuneam ca am citit una din cele mai frumoase povesti din ultimii ani.

…despre actiunea cartii nu am multe de spus, si nici macar nu doresc sa fac asta deoarece sunt sigur ca mai sunt multe recenzii, cateva le-am citit si eu, si nici nu as vrea sa stric placerea cuiva care se apuca de citit, spun doar ca Suzanne Collins a reusit sa creeze o lume foarte credibila, cu personaje care desi nu sunt foarte bine conturate reusesc sa-ti intre in suflet si care te fac sa traiesti in cateva ore, atat cat iti ia sa citesti cartea, foarte intens, sa intri in lumea lor, sa suferi alaturi de ele.

…fiind amator de SF cred ca as putea sa adaug aceasta carte in aceasta categorie deoarece actiunea se petrece intr-un viitor nu foarte indepartat, o tara impartita in treisprezece districte, fiecare din ele cu specificul si modul lui de viata, cu o capitala supradezvoltata unde e adunata crema societatii si pentru care „conducatorul” face jocurile, pentru restul lumii ele sunt doar o modalitate de a tine multimea in frau, la respect sa zic asa… pana in momentul cand apare ea, Katniss, eroina care nu te lasa sa pui cartea jos, fata care prin modul ei de a fi face din tine un admirator exact cum reuseste sa-i faca si pe toti locuitorii Capitoliului si a intregului Panem.

…nu mai spun decat ca desi e publicata la Nemira Junior face si deliciul seniorilor, si m-a facut si pe mine, care nu mai sunt chiar la prima tinerete, sa cumpar si sa savurez un roman exceptional.
Nu-mi ramane decat sa va indrum spre ce-a mai apropiata librarie sau pe pagina online a editurii, s-o cumparati si s-o savurati…

Material scris de Nelu