Oraşul Bântuit, de Stephen King

Nu e nevoie să găsesc vreun motiv pentru care m-am decis să citesc “Oraşul Bântuit”. S-a întâmplat aşa cum s-a întâmplat cu fiecare dintre cele 16 romane ale lui Stephen King pe care le-am citit până acum: ştiam, pur şi simplu, că o să mă uimească. Nu există un motiv mai bun. Un lucru ştiu sigru în ceea ce-l priveşte pe Stephen King: nu degeaba este supranumit regele genului horror. Cu un nume predestinat, King dovedeşte cu fiecare roman că el ţine în mâinile lui toate sentimentele şi emoţiile umane şi le controlează aşa cum un păpuşar controlează sforile prin care îşi câştiga pâinea.

Stephen King spune că “Oraşul Bântuit” este suma a tot ceea ce a învăţat în viaţa lui, iar mie nu-mi rămâne decât să-l cred, căci în Misterul Regelui ne-a împărtăşit câteva frânturi din existenţa lui agitată, existenţă din care sunt numeroase aspecte care uimesc oamenii de rând.

“Oraşul Bântuit” este o odisee furtunoasă dinspre copilărie spre maturitate şi invers, e o cuvântare de peste 970 de pagini despre prietenie în cel mai pur sens, despre iubire, înţelegere, curaj, credinţă, încredere şi începuturi noi.

Personajele principale (Bill, Ben, Richie, Beverly, Eddie, Stan şi Mike) sunt diferite din orice punct de vedere, mai puţin două: cu toţii au monştri în viaţa lor şi cu toţii vor lupta împotriva monstrului care se hrăneşte cu “tocăniţă de copii”, adesea întruchipat în Pennywise Clovnul. Fiecare dintre ei are monştri interiori, personali, nişte fenomene cu care s-au obişnuit până peste măsură, dar pe care nimeni înafară de ei nu-i poate goni. Şi chiar dacă aceşti monstri capătă forme fizice din cele mai tenebroase, cei 7 prieteni se hrănesc din energia legăturii lor şi dintr-o inocenţă stranie, contrară creaturii care le bântuie oraşul.

Stephen King întregeşte povestea cu articole din ziare, declaraţii ale autorităţilor şi pagini de jurnal. E evidentă senzaţia de realitate, căci SK are măiestria de a scrie cu un realism cutremurător cele mai ciudate poveşti. Nu vei sta niciodată să te îndoieşti de ceea ce citeşti, niciodată nu vei crede că Pennywise Clovnul nu este adevărat, chiar dacă vei încercă, la un moment dat, să îi atribui umanitate în detrimentul supranaturalului. Dar Pennywise Clovnul este peste tot, este omniprezent, omniscient şi este tot ceea ce nu ai vrea tu să fie: un lepros, un păianjen imens şi dezgustător sau poate un vârcolac însetat de sânge…

Dacă e un lucru pe care l-am învăţat de la Stephen King, e să mă ţin departe de Mâine.