Cărțile plasate în România de autori străini sunt atât de rare încât atunci când ies la suprafață, atrag, mai întâi, din pură curiozitate. Ca cititor, trebuie să fii interesat cel puțin de felul în care cei din exterior văd ce se întâmplă aici. Iar atunci când poveștile nu sunt cu Dracula, e cu atât mai mult de apreciat.
Georgina Harding scrie o carte despre o prietenie care, deși pare aparent pierdută, nu dispare niciodată din viețile personajelor principale, iar regăsirea nu înseamnă nimic altceva decât reîmprospătarea unei puternice legături. Capacitatea de a surprinde cu autenticitate sentimente ce nu pot fi cuantificate, denotă, dincolo de talentul literar al autoarei, o puternică cunoaștere a firii umane. Iar cum în ultimul timp accentul a început să fie pus chiar pe trei-dimensionalitate în construcția personajelor din literatură, cartea de față nu poate avea decât de câștigat prin ceea ce expune.
„Pictorul fără glas” inovează prin unghiul ales. Există autori care nu vor decât să-și ușureze munca și să se axeze, în mod unic, pe poveste. Georgina Harding refuză acest lucru și alege să vadă faptele prin ochii unui surdomut. Oricine poate încerca să înțeleagă cum arată o lume în care glasul celor dragi, muzica și cântecul păsărilor nu există, însă nu toată lumea va putea vedea complexitatea unei astfel de interpretări la fel de bine ca autoarea romanului de față. Deși au existat persoane nemulțumite de felul în care Augustin, personajul principal, este văzut, adevărul este, de fapt, că un personaj ca acesta va fi greu de cuprins în complexitatea lui în paginile unei cărți. Frumusețea unei asemenea persoane stă în faptul că această întrerupere parțială de la lumea la care suntem conectați, în mod normal, cu toate simțurile, nu izolează, ci dimpotrivă, stimulează descoperirea infinitelor nuanțe ale propriului Eu intern.
Mi-ar fi ușor să vorbesc despre ce se întâmplă în carte pentru că firul narativ urmat este relativ simplu. Dar ce cred că ar trebui cu adevărat abordată este tocmai complexitatea înțelesurilor ascunse în fapte simple. Drama personajului nu este privită prin telescop, încercând să fie mărită exagerat pentru a avea efectul imediat scontat, ci, parcă sfidând-o, ea este mai mult o expresie a frumuseții ce a fost și nu mai este. Augustin și Safta nu-și plâng unul altuia de milă. Ei aleg, mai degrabă, să privească culorile ce le-au făcut viața frumoasă într-un alt timp.
Vorbim de un roman puternic, de efect, care, deși ușor stereotipical în viziunea asupra României (gri, monotonă, plictisitoare), atrage atenția asupra dramelor anonime, ale unor personaje necunoscute, ascunse în ceața groasă a nepăsării oamenilor. Peste toate, un roman ce trebuie citit.
Adauga un comentariu