Războiul, jocul lui Ender

Este mult prea dificil să ramâi obiectiv după ce asişti la ceva grandios, indiferent de natura acelui obiect sau fenomen atunci când vine timpul să împarţi opinii şi sentimente către alte persoane, – şi sunt convis că este şi fără rost. Şi nu este vorba despre persuasiune sau manipulare. De fapt este pueril să crezi aşa ceva, este la fel cum aş vrea să te conving că marile piramide din platoul Gizeh sunt doar trei grămezi uriaşe de piatră, adunate într-o întinsă şi generoasă lădiţă de nisip pentru pisici. Dar, ce grămezi maiestuoase! Aceaşi stare te cuprinde când asişti la un adevărat monument din literatura, şi nu mă gândesc doar la cea science fiction, gen blamat mult prea agresiv cred eu de unii şi sincer fără să înţeleg de ce, senzaţia de cucerire totală pe care o simţi faţă de autor izvorăşte din creaţia lui Orson Scott Card, care nu are cum să nu te cucerească mai repede decât falangele lui Alexandru cel Mare sau tunurile lui Napoleon. Singura armă din arsenalul gloriosului cuceritor este … o carte. Este inscripţionată cu titlul de „Jocul lui Ender“. Credeţi-mă, această “armă-carte” va decima multe topuri personale în privinţa cărţilor preferate de cititori. Nu există nici un scut împotriva ei, tot ce poţi face este să te laşi cucerit.

Umanitatea viitorului este în răscruce, sau mai exact într-o groapă neagră în aceea răscruce. A supravieţuit Primei Invazii a extratereştilor Gândaci cu noroc, iar Celei De-a Doua cu şi mai mic noroc, dar a supravieţuit cumva pentru a forma un plan de bătaie pentru următoarea vizită a oaspeţilor extratereşti.

Planul constă în conceperea de genii care să fie luaţi de la familiile lor de mici, şi de ai creşte în mod spartan să devină comandanţi de geniu în comanda flotei ce să apere Pământul. Un mare rol în acest plan îl au jocurile, unde fiecare joc este o bătălie, bătălie ce devine treptat război. Nimeni nu este mai abil în distracţia preferată a zeului Marte decât Ender Wiggin ce pare mai mare strateg decât Alexandru, Caesar, Napoleon şi Bismark. Veţi spune că asta este o veste bună, oamenii pot să se apere cu succes faţă de invadatorii răi care au vrut să distrugă omenirea. Aici intră pe scenă geniul scriitorului şi schimbă complet regulile prea des folosite în cărţile de război, aşează la acelaşi treaptă atât cealaltă specie cât şi cea terestră, folosind războiul nu ca supravieţuire ci ca dominare a unei specii asupra spaţiului şi pune o întrebare: oare supravieţuirea unei specii duce automat la condamnarea celeilalte sau pot ele să prospere împreună? Răspunsul este la îndemâna fiecărui cititor dornic de a fi transportat într-un splendid dar înfricoşător univers al dilemelor morale, al duelului de voinţe, al sentimentelor dar şi al intenţiilor ascunse pe care Ender trebuie să le treacă, reuşind să devină un punct de referinţă ca personaj al cărţii dar şi din literatură.

Îmi cer scuze pentru că nu spun mai mult – aşa vei descoperi forţa curiozităţii, dar îţi spun ascuns la ce să te aştepţi de la cărţile ascunse în roman (pare ciudat dar exact asta e această carte – o colecţie întreagă de cărţi) : un veritabil tratat de strategie militară, tratat de pshihologie, de politică, de supravieţuire dar mai ales o carte ce descrie umanitatea la fel de bine ca romanul „Crimă şi pedeapsă“. Imediat ce termini de citit, abia aştepţi să treci la continuare, să sperăm că va apărea curând, dar până atunci te vei gândi la ce a făcut Ender, a fost bine sau rău? Poftă la lectură.