Dune si efectul lecturii ca mirodenie

Acum cativa ani buni am simtit nevoia sa cumpar Dune (era la prima publicare in tara noastra). Mi-a placut titlul; in plus, auzisem ceva despre autor si se parea ca era foarte bine cotat.

Eram familiarizat cu genul SF, fiindca mi-am inceput copilaria sub semnul lui Jules Verne, devorat din scoarta in scoarta, iar apoi mi-am hranit imaginatia cu « omul-amfibie », cu Pe urmele unor animale rare sau nemaintalnite, cu Amintiri despre viitor (ultimele doua din alt gen decat creatia beletristica) etc. Nu mai insist asupra titlurilor, se adunasera deja foarte multe, la care se adaugau imaginile din filme de acelasi gen. Mai adaug doar faptul ca Vangelis ma insotea (si ma insoteste) permanent atunci cand aveam/am timp sa il ascult (evident, il evoc in acest context mai ales pentru legatura lui cu Blade Runner).

Nu am putut sa las din mana primul volum din saga pana nu l-am terminat. Mi-a starnit imaginatia intr-un mod deosebit si m-a coplesit cu bogatia viziunii. Notiuni din cele mai diverse domenii (religie, de fapt, religii, antroplogie, filosofie, sociologie, stiinte exacte, literatura) ma invadasera intr-un univers atat de coerent incat l-am luat drept real. Dune era o planeta reala, Paul Atreides/Muad’dib era real, viermii de pe Dune erau reali, fremenii si canturile lor existau si ma fascinau literalmente cu modul lor de a fi. M-am contopit total cu el si am devenit fan neconditionat al lui Frank Herbert. Il citeam in romana, evident, iar traducerea contribuia, si ea, la succesul lecturii. Continutul si maniera in care era redat se imbinau armonios, iar scriitura respecta ritmul faptelor – sacadat atunci cand actiunile deveneau rapide, epic atunci cand era vorba de descrieri. Pe scurt, intrasem intr-un univers fabulos in sensul cel mai deplin al cuvantului, care ma provoca neincetat la interogatie si judecati de valoare, caci : „Mintea credinciosului e o minte care stagneaza”, spune unul dintre motto-urile unui capitol.

Pe vremea aceea cartile erau editate cu ceva distanta in timp intre ele (de fapt, traduse, in acest caz), si inca mai retraiesc nerabdarea cu care asteptam urmatoarele volume. Intrebam vanzatorii cand au auzit ca vor aparea si numaram zilele pana cand se apropia termenul. Am ajuns astfel sa percep scurgerea timpului prin intervalele aparitiilor intre diferitele volume ale ciclului Dune. Si astazi, atunci cand vorbesc despre el si imi indemn prietenii sa nu rateze ocazia de a-l citi, folosesc intotdeauna sintagma „Biblia universului SF” – cu sensul de cea mai profunda si mai complexa creatie de acest tip (o judecata personala, evident).

Apoi au venit altele, si m-am oprit la Cartea brundurilor (un „intrus”, ca sa zic asa, in universul lui Frank Herbert). Mai tarziu am vazut titluri din seria Dune din nou pe rafturile librariilor: Casa Atreides, Casa Harkonnen, Casa Corrino. Nu am mai avut timp sa le citesc.

Insa de ceva vreme am decis ca trebuie sa reiau lectura, cu orice pret. Mai intai, ca sa vad daca Brian reuseste sa mentina stacheta tatalui, apoi, pentru ca mi-e dor de universul mirodeniei, de fremeni, de intrigile complexe ale surorilor Bene Gesserit, de urzelile perfizilor Tleilaxu, de maretia casei Atreides.
Cine nu citeste acest ciclu pierde, din punctul meu de vedere, enorm. Dincolo de placerea estetica si reala a lecturii, Dune are puterea sa rescrie efectiv perceptii, judecati si emotii, sa zdruncine din temelii si sa remodeleze credinte din cele mai diverse, sa starneasca avalanse de intrebari. Ce altceva i-ai mai putea cere unei carti ?