Philip K. Dick a scris peste 30 de romane SF fara sa aiba habar sau sa-i pese de verosimilitatea viitorurilor imaginate. Lumile viitoare inchipuite de Dick sunt decoruri de carton, dezvoltate doar un minim necesar, cat sa sustina mesajul. Practic, jumatatea de S din SF, in cazul lui Dick a ramas undeva la inceputurile genului, la literatura pulp a anilor ’30. Acuratetea previziunilor, inevitabile atunci cand plasezi un roman in viitor, nu i-a provocat niciodata insomnii. In prezent, viitorurile imaginate de Dick in anii ’60-’70 sunt toate depasite, fiind plasate de autor prin anii ’90. Autorul a aruncat in anii ’90 ba colonii pe Luna si Marte, ba calatorii in Alpha Centauri, ba extraterestrii malitiosi din alte sisteme solare. Ei, tocmai lipsa intentionata de consideratie pentru elementele SF de decor il fac pe Philip Dick mai savuros si mai actual decat orice alt scriitor din domeniu. Nu-l poti judeca pentru aberatiile futuristice cand omul le-a folosit ca simple pretexte, avand cu totul alte scopuri si teme de tratat. La urma urmei, 1984 a trecut de ceva vreme si Big Brother nu ne spioneaza din televizor, dar asta nu il face pe Orwell cu nimic mai putin valoros.
Doar din lipsa de o categorie mai potrivita il poti eticheta pe Philip Dick ca scriitor SF. Cartile lui sunt la distanta egala fata de Kafka, postmodernism si SF clasic. Iar ca tematica… ei bine, exista doua intrebari pe care si le pun atat filosofii cat si drogatii: ce e uman? si mai ales: ce e realitatea? Intamplator, Dick face parte din ambele categorii. Un pic mai mult din prima, totusi. Cu toata activitatea asta de scriitor inconstient, Dick nu a cedat incoerentei si a stilului de tip stream of consciousness cu pretentii. Romanele lui cad de obicei in fantezii suprarealiste, insa sunt intotdeauna tinute in frau, subordonate unui fir logic pana la capat, chiar daca deznodamantul in sine e deseori absurd. Modul genial in care descrie efectele entropiei asupra identitatii, una din temele recurente ale sale, e rezultatul unui delir liric, insa filtrat rational. Produsul final e intotdeauna coerent, doar ideile si diversele feluri in care le exploateaza sunt potentzate de experienta personala. Ceea ce in ochii mei il ridica oleaca peste Hunter Thompson si altii ca el, care s-au folosit de experienta cu drogurile doar pentru alterari de stil si coerenta, fara consecinte asupra ideilor in sine.
Continuandu-mi seria de lecturi semnate P.K.D., inceput la sfarsitul primaverei, am ales sa parcurg cateva povestiri, fiind chiar foarte curioasa sa vad cum “se descurca” autorul si in proza scurta (recte, cat de repede poate innoda si dezlega o teorie conspirationista, si cam cat de usor schimba realitatile in mai putin de 60 pagini).
Am ales volumul de povestiri Furnica electrica, ce cuprinde noua titluri, patru dintre ele reprezentand chiar surse de inspiratie pentru filme de succes: “Impostorul “(Impostor), “Varietatea a doua“ (Screemers), “Raport Minoritar “(Minority Report), “Amintiri Garantate” (Total Recall) , “Un joc de razboi”, “ Ah, sa fii gelat!”, “ Ce spun mortii”, “Credinta parintilor nostrii” si “Furnica electrica”.
Am regasit aceleasi teme care m-au fascinat, spuse prin intermediul unor povesti captivante, foarte bine inchegate, care pareau sa se termine exact cand trebuia, rezolvand satisfacator intriga si lasand inca spatiu pentru reflectie. Ce mi-a placut- din nou- a fost ca desi, de exemplu, in “Impostorul” sau “Ce spun mortii”, complica firele narative si transforma totul intr-un joc de-a v-ati ascunselea sau Matrioshka, totul e scris foarte simplu si clar.
“Ce spun mortii” (“What the Dead Men Say” aka “Man with a Broken Match”), anticipeaza romanul “Ubik” (1969); este vorba tot despre starea de semi-viata, si despre complicatiile conspirationiste ce iau nastere dupa decesul unui om foarte important si foarte bogat. La un moment dat apare si fiica lui, considerata bolnava psihic si, desi am cam fost dezamagita de felul expeditiv in care a descris-o (mai sa cred ca psihoza ei este un moft si nu o stare de fapt), momentul in care ii cade masca si isi dezvaluie nebunia m-a zgribulit toata. Ca si in “Clanurile de pe Alpha“, P.K.D. reuseste sa-si faca personajele sa se comporte nebunesc, dintr-un puseu irational si necontrolat, transformandu-le in bombe cu ceas si facandu-l pe cititor sa simta fizic pericolul pe care personajul respectiv il aduce cu el, oriunde. Bineinteles ca, undeva pe fundalul povestii, P.K.D. ridica problema disimularii. Disimularii nebuniei sau a normalitatii?
Citind un “Joc de razboi” care, asemeni “Furnicii Electrice” si a povestirii “Ah, sa fii gelat…”, are un twist final “moralizator” (nu-i foarte potrivit cuvantul, dar altul n-am acuma), mi-am adus aminte de o povestire a lui Ray Bradbury (din “Omul Ilustrat“)- “Stepa”- in care un joc pentru copii scapa de sub control. In povestea lui P.K.D. intervine si o presupusa conspiratie extraterrana, insa centrala este ideea potrivit careia jocul educa si formeaza personalitatea copilului.
Cred ca pentru cei care inca nu-l cunosc pe P.K.D., sau pentru cei care ar fi curiosi sa incerce putin SF, dar nu stiu cu ce si de unde sa inceapa, “Furnica electrica” este foarte potrivita. In plus, faptul ca destule povestiri au fost ecranizate, este un “carlig” in plus. Furnica electrica e un fel de best of, cuprinzand povestirile-vedeta ale autorului, fie pentru ca au fost ecranizate, fie pentru ca au facut valva la vremea lor sau pentru ca sunt pur si simplu foarte misto.
Aceasta colectie de povestiri scurte a lui Philip K. Dick a fost de departe net superioara altor colectii citite pana acum. Pot spune ca “Varietatea a doua” (un viitor in care o arma realizata de oameni ajunge sa se reproduca, dar intr-un mod nebanuit), “Un joc de razboi” (prezinta munca unui departament ce se ocupa cu testarea jucariilor produse pe Titan si aprobarea lor sau nu, povestea m-a cucerit prin modul in care erau prezentate jucariile), “Raport minoritar” (acuzarea oamenilor pe baza prezicerii viitorului de catre precogi si o problema interesanta de logica) sunt povestirile ce mi-au placut in mod deosebit.
Adauga un comentariu