Cand vine vorba de seria Dune a lui Frank Herbert e greu sa gasesti pe cineva care sa nu fi auzit nimic despre ea. E aproape la fel de greu sa gasesti persoane (pasionate de lectura, evident) care sa nu fi citit macar prima carte. Cu toate acestea, in acasta situatie m-am aflat eu nu cu mult timp in urma. Motive sunt mai multe, printre ele numarandu-se si faptul ca nu sunt chiar un fan al literaturii SF, iar al celei clasice (poate ca idea de “SF clasic” pare contradictorie, dar asta este realitatea) cu atat mai putin.
Dar, cum toata lumea pare sa aiba numai cuvinte de lauda la adresa seriei si cum editura Nemira a publicat de curand o varianta cartonata (chiar de lux) a primului volum (intotdeauna am gasit cartile in varianta hardback mult mai atractive decat cele necartonate, motivul fiind, bineinteles, pur estetic) am decis ca merita o incercare.
Despre povestea imaginata de Frank Herbert voi incerca sa nu spun prea multe (lucru destul de dificil avand in vedere uluitoarea complexitate a romanului, care se intinde pe un numar impresionant de pagini – aproximativ 800), pentru ca este deja arhicunoscuta. Lumea construita de Herbert este una a viitorului indepartat, un viitor in care exista un imens imperiu intergalactic, condus de un imparat (Padisahul Shaddam Corrino IV) extrem de preocupat de mentinerea puterii sale si de cea a credintei fata de el a nobililor, impartiti pe Case, ce coordoneaza imperiul in numele lui. Totul porneste de la ingrijorarea imparatului privind cresterea in putere a casei Atreides, al carei conducator este Ducele Leto. Astfel, Padisahul elaboreaza un plan prin care sa inlature posibila amenintare, insa intr-un mod indirect, care sa nu-i dezvaluie implicarea. In centrul planului conducatorului se afla planeta Arrakis (sau Dune), singurul loc din intreg imperiul in care se gaseste Mirodenia (acesta fiind de fapt nucleul in jurul caruia se invarte actiunea), o substanta extreme de pretioasa care, printre altele, are puterea de a prelungi viata. Intr-un final, tot acest plan se reduce la o lupta pentru putere bazata pe ideea “cand doi se cearta al treilea castiga”, in acesta batalie regasindu-se casele Atreides si Harkonnen, inclestate intr-o dusmanie care dureaza de mii de ani, cea din urma fiind sprijinita in secret de Casa imperiala.
Trecand peste povestea propriu-zisa, poate ceea ce mi-a placut cel mai mult la Dune au fost personajele. Sa va explic de ce: de obicei intr-o carte, fie ea si de dimensiuni mari, exista un personaj central, bine construit (sau „rotund”), iar pe langa el o multime de alte personaje, care, in principal din cauza lipsei de implicare, raman „plate”; ei bine, in Dune lucrurile nu stau deloc asa. Mi-am dorit de mai multe ori pe parcursul lecturii sa vad o poveste separata cu fiecare personaj in parte, nu numai cu Paul Atreides (fiul Ducelui Leto) – asta demonstreaza inca odata maiestria lui Herbert.
Conflictul politic, cu tenta spirituala şi uneori religioasa, face din aceasta prima carte a seriei o lectura pe cinste, care m-a facut sa vreau mai mult, asa incat „Mantuitorul Dunei”, al doilea volum, este primul pe lista mea de must read.
Concluzia la care am ajuns (si nu cred ca sunt singurul care s-a gandit la asta) este ca Herbert este pentru literatura SF ceea ce J.R.R. Tolkien (autorul seriei „Stăpânul Inelelor”) sau J.K. Rowling („mama” lui Harry Potter) sunt pentru literatura fantasy. Si cred ca asta spune totul!
Adauga un comentariu