Acum ceva vreme, profitand de niste reduceri avantajoase, mi-am cumparat o carte care imi facea cu ochiul de mult timp: Wyrm de Orson Scott Card. Marturisesc ca e una dintre cartile despre care nu stiam absolut nimic atunci cand am cumparat-o. Nu ma interesasem despre ce e vorba, nu stiam daca a fost iubita sau detestata de alti cititori, nu citisem nicio recenzie… pur si simplu am vrut s-o cumpar. Singurul meu motiv a fost autorul, pentur ca inca de cand l-am descoperit pe Orson Scott Card, am incercat sa citesc tot ce mi-a picat in mana si-i purta semnatura. N-am fost niciodata dezamagita, asa ca ma indoiam ca Wyrm nu se va ridica la inaltimea asteptarilor.
Si n-am gresit cumparand cartea pentru ca mi-a placut. Mult. Ideea de baza e superba: oamenii ajung pe o planeta unde toate fiintele vii au capacitatea de a se metamorfoza pentru a imita (si imbunatati) speciile terestre. Spre exemplu, pamantenii planteaza grâu pe noua planeta si in scurt timp, plantele originare de pe Imakulata se transforma si ele in „grâu”, insa un soi mai puternic, mai rezistent, mai hranitor… pe scurt, mai bun.
Insa aceste lucuri au fost uitate, alaturi de istoria celor 3 popoare “bastinase”: geblingii care isi pot citi unul altuia gandurile, dwelfii care pot retine perfect unde au lasat un lucru, dar au in rest o memorie groaznica si gauntii, sensibili la emotiile celorlalti. 343 de generatii dupa aterizarea oamenilor, nimeni nu mai stie ca tot ce ii inconjoara e doar o iluzie, o imitatie amagitoare care nu mai are aproape nimic in comun cu vechiul Pamant, la fel cum nimeni nu stie sau nu-si pune problema originii celorlalte fiinte cu care impart lumea.
Si Patience, personajul central, nici nu are nevoie de aceste informatii pentru a-si face treaba. La doar 13 ani, fata devine asasinul personal al Heptarhului (Heptarhul este un titlu echivalent cu cel de monarh). Si tot la 13 ani, ea afla ca este cea care trebuie sa indeplineasca o profetie antica si sa devina mama lui Kristos, cel care fie va salva lumea, fie o va distruge.
Povestea lui Card impresioneaza pentru ca relateaza punctul de vedere al persoanei predestinate, felul in care faptul ca destinul ei este deja stabilit o afecteaza. De asemenea, aceeasi poveste arata faptul ca in ciuda aparentelor, nimic nu e definitiv, nimic nu e scris in piatra si fiecare isi poate decide singur soarta.
Citind aceasta carte, am apreciat felul in care piesele de puzzle se imbina incet-incet si Patience afla cine este, care este destinul ei, ce inseamna acest destin, cum este cu adevarat lumea care o inconjoara si, cunoscand toate astea, ia o decizie. Insa in lumea creata de Card, simpla ei decizie nu este de ajuns, deoarece totul lupta impotriva protagonistei, insasi corpul ei incearcand s-o convinga ca decizia ei este gresita. Ramane de vazut/citit daca vointa ei este suficienta pentru a-si respecta decizia sau daca, in cele din urma, va alege sa-si asculte trupul.
In loc de concluzie, o sa va las un citat care pe mine m-a impresionat foarte mult:
“-Sken, eu sunt facuta din hartie.
Sken o atinse cu blandete, magaind carnea rece si umeda a bratului ei cu un singur deget uscat.
-Carne si oase.
-Hartie. Impaturita in diverse moduri, luand orice orma vor ei sa iau. Mostenitoarea Casei Heptagon, fiica lui Peace, asasin, diplomat, dati-mi o forma, eu o s-o port, imi voi juca rolul, impaturiti-ma iar si iar, o sa fiu iubita lui, a celui care ma cheama, si daca vreodata pune mana pe mine o sa ma indoaie de atatea ori incat o sa dispar. […] Daca cineva ma despatureste de tot? Ce as fi atunci?
-O straina, spuse Sken.
-Da, chiar si pentru mine.
-La fel ca toata lumea. […] Toti suntem pliati si nimeni nu stie cine suntem de fapt. Dar eu stiu. Suntem toti identici, goi, bucati albe de hartie. Modul in care suntem impaturiti ne face diferiti. Noi suntem pliurile.”
Adauga un comentariu