Dune

“Dune” este o carte atat de cunoscuta, incat cred ca daca s-ar face un sondaj de opinie astazi intre cei cu varste cuprinse intre 15 si 60 de ani cred ca ar iesi mai populara decat “Baltagul” lui Sadoveanu, ca sa nu mai vorbim de alte lecturi obligatorii in scolile noastre de genul “Patul lui Procust” de Camil Petrescu sau “Enigma Otiliei” de George Calinescu.

Ceea ce incerc sa spun este ca “Dune” este o opera clasica in adevaratul sens al cuvantului, nu numai in science fiction, ci si in genul mainstream, unde si-a castigat un loc binemeritat. As spune chiar ca eticheta “science-fiction” ii dauneaza putin prin faptul ca criticii literari se grabesc sa marginalizeze astfel de opere ca fiind nerelevante pentru marele public. Asadar, o opera clasica. De fapt, o opera care a schimbat modul nostru de gandire despre rasa umana. Pentru ca Frank Herbert a indraznit sa viseze o societate feudalizata care a cucerit spatiul si care, peste 10,000 de ani, este mai straina noua ca si concepte decat monstrul din “Alien.” Pentru ca modul de gandire din “Dune” este atat de avansat, incat arata ca un stil de a pune problema al unor oameni care traiesc peste 10,000 de ani! Pentru ca a fost nevoie ca fiul sau Brian si un alt autor destul de cunoscut (Kevin J. Anderson) sa scrie alte 6 carti inaintea seriei scrise de Frank pentru a ne explica cum s-a ajuns acolo. Pentru ca aceasta minunata societate a viitorului este atat de plina de substanta si de reala, incat te urmareste pe strazile tale zilnice pana cand iei din nou cartea in mana ca sa vezi ce s-a mai intamplat cu pleiada de personaje de acolo, nici unul mai prejos decat altul.

Dar despre ce este vorba in “Dune” ma vor intreba cei care nu au citit-o inca? Ei bine, Duna este o planeta cu un ciclu ecologic unic, singurul loc din universul cunoscut pe care se poate produce mirodenia. De ce este atat de importanta ea? Pentru ca mirodenia nu este doar un drog psihedelic puternic, ci si SINGURUL drog care face posibile calatoriile interstelare operate in stil monopolist de o organizatie numita (sugestiv) Ghilda. Si mai ales, pentru ca mirodenia genereaza capacitatea de a patrunde in viitor “pe bune”, si in acest fel – de a schimba istoria deja complicata a rasei umane. “Dune” are cate ceva pentru fiecare. Fetele care au citit-o si cu care am discutat au apreciat subtilitatea dialogurilor si tensiunea narativa care face ca lucrurile sa para ca au scapat de sub control in permanenta. Doamnele de varsta a doua au spus ca personajele de acolo sunt mai reale decat capitalistii corporatisti sau cercetatorii obsedati pe care i-au intalnit in viata reala. Domnilor le-a placut desigur actiunea care incepe de pe prima pagina si care nu se termina nici macar in ultimul volum, istoricilor – paralele permanente cu istoria contemporana si civilizatiile apuse, iar noua, fanilor adevarati…ei da, ne-a placut totul.

Ceea ce am apreciat personal la fiecare lectura a fost complexitatea inerenta a dialogurilor si modul in care actiunea se desfasura prin dueluri verbale. Cartea si personajele sunt creionate atat de inteligent, incat uneori ai senzatia ca in replicile personajelor acestea au prevazut deja doua-trei cursuri posibile ale discutiei, le-au luat in considerare si au actionat deja astfel incat dialogul sa se indrepte in directia dorita de ele. Cu alte cuvinte, manipulare implicita si programare neuro-lingvistica in acelasi timp…ceea ce te face uneori sa asisti la un sumo verbal de mare clasa intre personaje de calibrul greu. Actiunea se desfasoara atat de rapid, incat uneori devine de-a dreptul frustranta, in sensul in care tu, cititor normal, obisnuit sa iti citesti ziarul pe indelete cu cafeluta de dimineata, te trezesti ca te ia Frank asta si te ameteste cu (nu exagerez) vreo opt-noua linii de actiune simultane si nu te lasa sa respiri. Ba mai mult chiar, uneori cand revine la un fir al actiunii “cestiunea” din capitolul anterior este deja rezolvate, iar personajelor nu le ramane decat sa-ti povesteasca si tie, pe scurt, ce s-a intamplat intre timp. Insa acest lucru este oarecum de inteles, pentru ca autorul are atat de multe sa-ti povesteasca, incat n-are saracul timp sa iti dea toate detaliile, ca altfel “Dune” s-ar transforma intr-un fel de “Comedie umana” la scara galactica, cu vreo doua sute de volume de baza si alte cateva zeci ca si manuale de referinta obligatorii ca lectura.

Cartea insa, una peste alta, este extrem de reusita si de inchegata, iar paginile se intorc singure. Poate nu neaparat ca sa afli ce a facut un personaj sau altul…insa uneori e musai sa intelegi cum prezentele pagini se imbina in imaginea generala pe care autorul o tese peste mintea ta fascinata. Desigur, intalnesti in Dune cateva dintre marile teme ale SF-ului, unele dintre ele reluate inconstient de multi altii ulterior. De exemplu (mi-e si rusine sa dau asa un exemplu, asa ca am sa mai dau si altele), batalia dintre bine si rau, care insa (interesant) se duce nu intre personaje, ci intre linii genealogice, mai precis intre familii nobiliare. Sau rolul disruptiv al tehnologiilor avansate (cum ar fi calatoria interstelara instantanee) asupra societatii umane. Sau, de ce nu, cum controlul unor resurse critice creeaza dependenta si monopoluri de putere aparent imposibil de zdruncinat.

Toate acestea, si multe altele, au permeat atat de mult in societatea moderna in care traim, incat uneori par de la sine evidente. Sa nu uitam insa ca in anii ’60, cand a fost conceputa cartea, aceste lucruri nici nu erau visate, si ca generatii intregi au crescut si au folosit cate ceva din aceasta carte… Dincolo de atmosfera oarecum ireal de reala din roman, ceea ce cred eu ca va ramane este stilul inconfundabil al lui Frank Herbert. Pana acum, nici un scriitor de SF nu a creat o modalitate de scriere atat de speciala cum a facut-o el. Romanul este inconfundabil de la prima pagina si pana la ultima rasuflare a personajelor principale. Poate tocmai de aceea merita sa cheltuiti cateva zile din vietile voastre citindu-l de la un capat la altul, sau, daca ati facut acest lucru deja, visand la o calatorile in taramurile asemanatoare celor in care Paul Atreides si-a intalnit destinul.