Arhive din July, 2009
George R. R. Martin – Urzeala Tronurilor
On July 13, 2009 in Fantasy
Cumparasem Urzeala tronurilor de ceva timp si isi astepta cuminte randul pe raft. In momentul cand am inceput-o, cu greu am mai putut-o lasa din mana. E scrisa cu o foarte mare atentie la detalii, descrierea hainelor, a strazilor, a blazoanelor fiecarei case in parte. Actiunea e una complicata, iar istoria lumii lui George Martin incepe, ca in toate operele fantasy, intr-un timp nedeterminat. De-a lungul cartii ni se dezvaluie fragmente din aceasta istorie, asemanator cartilor lui Robert Jordan din “Roata timpului”. Aflam despre fiinte stravechi care au disparut sau au fost alungate de oameni, dar despre care se preconizeaza ca vor avea un rol important in cartile ce urmeaza.
Am observat ca Martin este comparat foarte mult cu Tolkien, insa au stiluri complet diferite. Lumea lui Martin se desfasoara intr-un cadru oarecum mai apropiat de realitate, unde casele se razboiesc pentru tron, iar tradatorii se confunda cu prietenii. Este un fantasy dur, nu unul presarat cu happy-end-uri si tocmai acest lucru il face deosebit de captivant : nu esti niciodata sigur ca personajul bun va scapa cu viata sau isi va duce la bun sfarsit sarcina.
Razboiul se duce pentru coroana celor Sapte Regate. Dupa uciderea regelui Aegon Targaryen de catre Jaime Lannister – Regicidul, Robert Baratheon preia tronul si se casatoreste cu Cersei Lannister, sora Regicidului.
In nord, casele Tully si Stark se aliaza, Catelyn Tully devenind sotia lui Eddard Stark, lord de Winterfell, prietenul cel mai bun al noului rege, Robert. De aici incepe efectiv actiunea cartii, dupa un scurt dar intens prolog, care schiteaza misteriosul Zid, protector al lumii oamenilor de paduri inghetate pline de creaturi uitate si periculoase .
Povestea este spusa din perspectiva a 8 personaje, Catelyn si Eddard Stark, copiii lor Sansa, Arya, Bran si copilul bastard al lui Eddard, Jon Snow, Tyrion Lannister si Daenerys Targaryen, urmasa de drept a tronului, fiind fiica lui Aegon, regele ucis.
Desi inconjurati de servitori si familie, fiecare personaj ajunge sa fie pe cont propriu, caci destinul desparte membrii familiei Stark, acestia fiind « the good guys ».
Personajele sunt bine conturate si nu fac nimic care sa nu fie potrivit personalitatii lor. Pe parcursul lecturii, iti vei dori cu infrigurare ca totul sa se rezolve si sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti, pentru ca fara sa iti dai seama, te-ai imprietenit cu cei drepti si ii doresti pedepsiti pe cei cruzi.
Este o carte care merita cumparata si citita, o recomand tuturor, fani ai literaturii fantasy sau nu. Aveti grija insa, o data citita, vei fugi la cea mai apropiata librarie sau vei tasta rapid www.nemira.ro si iti vei comanda si restul volumelor aparute.
Lectura placuta!
Maria-Daniela Serban
[ratings]
John Barth – Himera
On July 13, 2009 in Literatura contemporana
Ultima dintre cartile primite de la Nemira, Himera de John Barth, a fost o adevarata provocare. Un fel de save the hardest for last. Recunosc din start ca nu-s mare fana a postmodernismului si odata trecuta de prima parte mi-am zis de zeci de ori – gata – nu mai citesc mai departe.
Cu toate astea, ceva nu-mi permitea sa o las necitita. Intreaga carte e o mare provocare. Cele trei nuvele cuprinse in ea, Doniazadiada, Perseida si Belefrofoniada sunt niste amestecuri fabuloase de legenda, mitologie, poveste si postmodernism.
Prima dintre nuvele m-a atras cel mai mult, poate pentru ca este cea mai clara si mai putin moderna dintre toate. E vorba despre povestea Seherezadei vazuta un pic altfel, prin alti ochi si cu alte conotatii – un pic de sf, un pic de erotism o fac inedita desi este, aparent, doar o repovestire. Mi-a placut mult si ma asteptam ca si continuarea sa fie pe masura.
Perseida, nuvela care urmeaza este insa cu totul altceva. Nu neaparat mai proasta dar cu siguranta mai putin clara si mai ‘pomo’ decat Doniazadiada. Perseu, ucigasul Meduzei este un cu totul alt fel de personaj decat il stim. Mitul este, de asemenea, modificat si fascinant prin modificarile sale.
Si apoi, ultima, Belefroniada, cea in care mi-am prins urechile si am inceput sa nu prea mai pricep mare lucru. Desi populata de figuri grecesti clasice, scriitura mi s-a parut un pic dezordonata si greu de urmarit. Si acum revin la ce am afirmat la inceput. Nu-s mare fana a postmodernismului – mai ales pentru ca nu inteleg unde se ascunde arta in imbarligaturile lor.
In ciuda acestui fapt, mesajul e clar – nu poti fi erou doar imitand alti eroi. Atata lucru pot sa inteleg. Mai mult de atat, ma gandesc si la faptul ca aceste nuvele sunt tot un fel de imitatie. Deci, poti fi scriitor, imitand povestile altora? Caci asta face, intr-o mica masura, autorul – imita cateva mituri destul de cunoscute. Fara indoiala ca aceasta imitatie ii iese destul de bine.
Asadar, in mare parte, cartea m-a impresionat. Totul se leaga si nimic nu este redundant (desi poate asa pare). E o munca impresionanta pe care nu pot sa nu o admir.
Diana Borca
[ratings]
Marshall McLuhan – Texte esentiale
On July 09, 2009 in Eseu
V-aţi întrebat de ce în prezent oamenii au tendinţa de a citi din ce în ce mai puţin? Care să fie atracţia irezistibilă a televizorului care a înlocuit, şi în societatea românească, aproape total lectura? Să fie doar efectele ieşirii din comunism, când lectura constituia una dintre puţinele căi de evadare, când un program tv extrem de ideologizat şi redus la două ore de emisie nu putea în nici un caz constitui o atracţie, şi intrării în societatea democratică a comunicării libere, unde fiecare este liber să consume obiectele culturale care îi sunt pe plac? Sau, poate, este mult mai mult decât atât? Ar putea fi oare semnele păşirii într-o nouă civilizaţie, în care audio-vizualul televizorului, cinematografului şi, mai nou, al internetului (aproape exclusiv anglofone) sunt pe cale a detrona cultura naţională a cuvântului tipărit?
O parte dintre răspunsurile la aceste întrebări se pot găsi în Texte esenţiale ale lui Marshall McLuhan. Profetul canadian a desţelenit, începând cu anii 50, explicaţiile la unele din întrebările de mai sus. Iar intuiţiile sale se constituie în continuare în una dintre cele mai îndrăzneţe şi răspândite paradigme explicative a efectelor mass-media asupra societăţii. Criticile aduse nu fac decât să sublinieze originalitatea şi puterea de sugestie a teoriilor acestuia.
Profesor de literatură engleză la Universitatea din Toronto, Marshall McLuhan a scris în perioada anilor 50-70, când în societatea nord-americană începeau să se vadă zorii epocii electronice. Confruntat cu aparenta involuţie tipului de societate în care preeminenţa educării prin tipărituri -epoca Gutenberg- începea să fie pusă la îndoială şi chiar marginalizată , omul de litere şi eruditul Marshall McLuhan încerca să definească şi să anticipeze schimbările paradigmatice antrenate de generalizarea mass-media electronice.
Iar una dintre cele mai importante transformări este apariţia satului global (global village), apropierea indivizilor la scară planetară determinată de generalizarea mass-media electronice, a căror instantanee şi universală putere de transmisie anulează spaţiul, timpul, şi mai ales barierele naţionale.
Concepţia centrală a lui McLuhan – the medium is the message- este bazată pe înţelegerea omului ca fiind definit de modificările senzoriale determinate de apariţia şi dezvoltarea unui nou mijloc tehnologic. Media care nu sunt altceva decât prelungirea unei dat natural, biologic, după cum unealta prelungeşte mâna, automobilul prelungeşte şi amplifică mersul, aşa şi radiou-ul extinde vorbirea,. televizorul vorbirea şi privirea, etc.
Problema apare când simţul prelungit prin mijlocul de comunicare dominant ajunge să le elimine pe celelalte, să strice sinestezia unei experienţe totale. În acest moment, se constată o hipnoză a simţurilor, descrisă de un alt aforism celebru: Mediul este masajul, „The medium is the massage”. Mult mai mult decât un simplu joc de cuvinte, butada ne avertizează împotriva puterii soporifice pe care o poate avea favorizarea exclusivă unui simţ asupra experimentării holistice.
Marshall McLuhan este recunoscut în prezent ca un guru al teoriei comunicării. Prin originalitatea teoriilor sale, exprimate cel mai adesea aforistic, dar mai ales prin fecunditatea interpretativă pe care o pot oferi înţelegerii mutaţiilor determinate de utilizarea mijloacelor de comunicare electronice, scrierile acestuia depăşesc interesul strict academic.
Texte esenţiale este astfel structurată pentru a facilita un contact adecvat cu gândirea lui McLuhan. Când am văzut cartea, am crezut iniţial că voi avea o antologie scolastică a cărţilor şi articolelor academice teoreticianului canadian. Cu plăcută surprindere, am constatat că aveam în mână o carte ce încerca să surprindă gândirea vie a unuia dintre cei mai influenţi autori canadieni.
Direcţiile principale sunt ilustrate atât prin extrem de influentele cărţi academice, cât şi prin popularizatoarele, dar nu mai puţin provocatoarele intelectual, apariţii în reviste pop şi emisiuni de televiziune. Prezenţa unui interviu acordat revistei Playboy, în acelaşi volum cu un fragment reprezentativ din extrem de erudita capodoperă Galaxia Gutenberg, se constituie în acelaşi timp ca o provocare, dar şi ca o adaptare la comunicarea specifică secolului XX.
O provocare şi mai mare ridică stilul cărţii. Contrar dezvoltării liniare a argumentării, după modelul înşiruirii literelor pe pagina tipărită, scrisul lui McLuhan sugerează experienţa gândirii aforistice, discontinuă şi mozaicată. O carte aşteptând să fie citită ca o hologramă, antologia de faţă ne prezintă o serie de fragmente de sticlă prin care putem întrevedea noua eră a comunicării.Şi, în stilul paradoxal specific, este o carte tipărită care ne invită să redescoperim stilul de comunicare oral.
Cezar Alexandru
[ratings]
Tom Hodgkinson – Ghidul leneşului
On July 09, 2009 in Eseu
Cartea lui Tom Hodgkinson este în egală măsură o critică, o pledoarie şi un ghid. Volumul combate ideologia muncii izvorâtă din necesitatea de a înrobi omul maşinii, de a face din muncitor un simplu angrenaj subordonat funcţionării idolului modern – Maşina. Revoluţia industrială a definit omul după chipul şi asemănarea acestui dumnezeu, iar ideologia modernă a făcut tot posibilul să o pună în practică.
Pentru a ieşi din această stare decăzută, totalitară, este necesar să reînvăţam felul de a trăi, de a savura viaţa premergător revoluţiei industriale. Hodgkinson argumentează în favoarea acestei idei nu doar cu statistici privind rezistenţa muncitorilor împotriva asimilării cu maşinile, ci şi cu citate din gânditori ai tuturor timpurilor, citate care converg către o singură concluzie: pentru a fi creativ şi eficient, omul are nevoie de timp liber. În caz contrar, devine o brută inconştientă, înghiţind minciuna că „Arbeit macht frei”. Iar cea mai bună probă în acest sens este o călătorie cu metroul într-un oraş mare. La ora şase dimineaţa…
Concret, Hodgkinson recomandă o serie de plăceri simple ale vieţii, care ar putea fi redescoperite pentru a transforma viaţa dintr-o trudă într-o distracţie. Şi, paradoxal, distracţia poate fi mult mai productivă decât truda.
Plăcerile expuse sunt structurate corespunzător unui ciclu de 24 de ore, în antiteză cu ziua normală de lucru. Se începe cu bucuria simplă, descoperită încă din copilărie, „de a mai dormi cinci minute”. Se continuă cu bucuria necesară unui prânz slow-food, cu cinismul chiulului când colegii muncesc, cu puiul de somn de după amiază, cu pescuitul, tutunul şi băutul împreună cu prietenii după o zi de „muncă”. Toate definind un savoir-vivre care permite nu doar evadarea din capcanele trudei, cât mai ales descoperirea şi valorificarea potenţialului creativ.
Plăcerile propuse, de o simplitate naturală, se opun plăcerilor rezultate din posesia produselor tehnologice – condusul unei maşini scumpe, de exemplu, sau oferite de-a gata – vacanţe în locuri exotice. Din contră, ofertele consumismului nu fac decât să înrobească şi mai mult individul în lanţul muncii regulate necesare pentru a le putea plăti. Este momeala capitalismului pentru a determina oamenii să accepte înlănţuirea slujbei plătite.
Ultima miză a cărţii este politică, căutând transcenderea cele două sisteme sociale inspirate din maşinism: comunismul şi capitalismul. Ambele au în comun necesitatea de a subordona omul ca mijloc de producţie maşinii, diferind doar mijloacele. Comunismul a încercat, prin propagandă şi coerciţie, să transforme oamenii muncii in indivizi obedienţi, care nu pot gândi liber pentru a putea să conştientizeze starea de sclavie în care se află. I-a menţinut în lanţurile statului poliţienesc, oferindu-le succedaneul unui trai normat de figura paternă a partidului. Metoda a dat greş în 1989.
Mult mai eficientă este manipularea capitalistă. Aceasta nu doar ameninţă cu excluziunea socială, ci mai ales oferă iluzoriile fericiri ale consumismului. Obiectele care pot să fie posedate – în schimbul renunţării la libertate şi creativitate – sunt mult mai multe, şi mai ales, mult mai strălucitoare; se înnoiesc permanent pentru a înlănţui pe vecie lucrătorul căzut în mirajul posedării lor. Din păcate, nu muncitorul este cel care posedă miriadele de obiecte oferite de societatea de consum, ci invers, sistemul de producţie capitalist este cel care îl posedă, în folosul unei categorii de oameni care niciodată nu va lua metroul la ora şase dimineaţa – oamenii de afaceri.
Hodgkinson ne propune un stil de viaţă alternativ. Folosind rafinat mijloace ale umorului clasic britanic, critică socială subtilă şi ironică, citate abundente din autori clasici şi experienţe personale, el ne invită să păşim pe urmele lui, pentru a ne elibera de mirajele propagandei eticii muncii şi a ieşi din peştera trudei zilnice ca să ne putem alătura aristocraţiei celor care nu muncesc pentru a trăi, ci trăiesc pentru a-şi valorifica potenţialul şi pentru a face din viaţă o frumoasă zi de vacanţă.
Cezar Alexandru
[ratings]
