Arhive din January, 2008
Versetele credinţei
On January 17, 2008 in Literatura contemporana, Religie
Cititorii pasionaţi de marea literatură ştiu prea bine că Iisus ca figură istorică şi viaţa cristică au constituit temă de meditaţie, subiect sau pretext epic pentru prozatorii ultimelor două secole.
De la romanele în aparenţă istorice semnate de D.H. Lawrence, Robert Graves, Anthony Burgess la trilogia dedicată creştinismnului de Mika Waltari, de la scenariile ascunse în pădurea rebreniană sau în parabola faulkneriană la o carte deja clasicizată, Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov până la controversatele, dacă nu ereticele Evanghelii scrise de Jose Saramago sau de Norman Mailer, formulele narative au fluidizat graniţele între ficţiune şi mit, între istorie şi religie căutând să înţeleagă taina ce naşte era creştină.
Totuşi un splendid roman ce precede cronologic aproape toate cărţile autorilor invocaţi, apărut relativ recent în româneşte: Iisus, Fiul Omului de Kahlil Gibran (Editura Nemira, 2007, traducere din engleză de Gabriel Stoian). Pentru pasionaţii zonelor de interferenţa dintre ficţiune şi literatura religioasă, este o carte clasică; pentru ceilalţi o revelaţie prin frumuseţe şi profunzime. Pentru toţi deopotrivă – o plăcută surpriză din partea lui Gabriel Stoian, cunoscut prin versiunile româneşti ale câtorva capodopere ale genului SF., căruia îi reuşeşte o frumoasă transpunere în limba română.
Cartea lui Kahlil Gibran are o construcţie puţin obişnuită: un mozaic al mărturiilor despre Iisus făcute atât de cei apropiaţi cât şi de străini. Mărturiile capătă forma unor versete, aşa că mai curând ar seamănă cu un oratoriu în care alternează voci diferite: cei ce l-au iubit şi i-au fost aproape (apostoli, ucenici, femei convertite sau simpli credincioşi) rostesc pe rând mica istorie a întâlnirii cu Iisus, a tainei la care s-au simţit părtaşi sau doar martori ai unor revelaţii mai presus de înţelegerea lor de atunci, cei ce nu l-au putut pricepe şi nici accepta, cei ce l-au urât, duşmănindu-l pe viaţă şi pe moarte.
Aşadar, o parte dintre “vorbitori” sunt cunoscuţi, iar momentele evocate de ei bine ştiute: Matei se referă la predica de pe munte, Toma – la strămoşi necredinţei, Petru – la viitorul adepţilor. Alţii sunt figuri anonime, dar convingătoare: un păstor din sudul Libanului relatează întâmplarea mioarei ce s-a rătăcit de turmă, bărbatul din deşert istoriseşte cum Iisus a alungat zarafii din templu, Pilat din Pont sau soţia acestuia rememorează apariţia lui Iisus şi tulburarea simţită atunci. Maria Magdalena îşi aminteşte că Iisus păşea altfel decât ceilalţi oameni, pentru că el însuşi era un drum deasupra pământului.
Cel puţin tot atât de interesante sunt mărturiile celorlalţi “vorbitori”, care aparţin altor credinţe şi altor tradiţii: filozoful persan din Damasc, Filemon – spiţerul grec, un negustor din Tir. Prin comparaţie, se vede răscrucea dintre ere provocată de Iisus prin jertfa şi învăţăturile sale în spectrul credinţelor şi ideilor religioase. Iată, oratorul din Tir, care i-a ascultat pe oratorii Atenei, ai Alexandriei şi ai Romei, recunoaşte miracolul: “când îl ascultai pe El, sufletul te părăsea şi pleca să rătăcească pe tărâmuri încă neumblate.”
Cele mai impresionante mărturii sunt ale mamelor: Ana, mama Mariei, îşi aminteşte de tulburarea celei care îl aduce pe lume pe Iisus, iar Suzana din Nazaret de suferinţa Mariei în ceasul răstignirii Fiului. Cibora, mama lui Iuda, plânge pierderea primului născut, altă mamă îl huleşte pentru că fiul a părăsit-o ca să-l urmeze pe Iisus. Şi toate îl jelesc, chiar şi femeia din Byblos, care se închină Astarteei şi lui Tamuz. Tot femeile înalţă lamentaţii şi invocaţii, presărate ca interludii între mărturiile vorbitorilor.
Ultima dintre ele, cea mai amplă, o rosteşte, după nouăsprezece secole, un bărbat din Liban, în care, inevitabil, răsună vocea autorului… Cine este autorul acestui roman-poem sau roman-oratoriu sau mozaic romanesc?
Kahlil Gibran s-a născut în Liban, la Bcharré, în 1883, creştin maronit după mamă, cu o educaţie deosebită: călătorii (Grecia, Italia, Spania), şederi mai lungi sau mai scurte la Boston, Paris şi studii ce arată interes pentru mai multe arte (fotografie, muzică, pictură), pentru mai multe literaturi (arabă, engleză, franceză), întâlniri privilegiate cu spiritele novatoare ale culturii europene: Rodin, Debussy, Maeterlink, Rostand. Se stinge din viaţă la 48 de ani, în 1931, la New-York, dar rămăşiţele îi sunt înhumate la mănăstirea Mar Sarkis, aproape de locul naşterii, Bcharré. Figură vizionara, a fost apropriat şi comparat cu William Blake.
Iisus, Fiul Omului sporeşte misterul care înconjoară viaţa şi creaţia lui Kahlil Gibran. A scris în arabă şi în engleză, l-a pasionat pictura şi muzica, dar creaţia sa literară este cea care trece proba timpului. Creştin, a fost acuzat de erezie din cauza cărţii Spirite rebele, ale cărei exemplare au fost arse în piaţa publică, în 1908. După douăzeci de ani apare Iisus, Fiul Omului, şi în acelaşi an, 1928, apar semnele bolii, ca şi refugiul în alcool.
Şi totuşi, peste decenii bune şi peste graniţele altei limbi, cartea păstrează intensitatea imagistică, subtilităţi muzicale, bogăţia de sensuri a poeziei. Lectura ei îl duce pe cititor departe, foarte departe, prin tărâmuri nemaivăzute, fericit că nu poate fi sigur dacă l-a călăuzit un mare poet deghizat într-un prozator subtil sau ghidul său a fost un prozator de mare profunzime înveşmântat în poeme.
Elisabeta Lăsconi
[ratings]
William Dietrich – Piramidele lui Napoleon
On January 17, 2008 in Suspans
Editura Nemira, 560 pagini
Personalitatea împăratului Napoleon Bonaparte continuă să îşi exercite puternica fascinaţie asupra noastră, la peste un secol de la moartea sa pe insula Sf. Elena.
Mii de oameni sunt uimiţi de siluetele masive ale piramidelor de la Gizeh şi încearcă să descopere utilitatea secretă a acestor gigantice structuri mai puternice decât însuşi timpul. Era firesc, aşadar, ca o carte ce combină în titlu şi piramidele şi figura lui Napoleon să dobândească o fărâmă din forţa de seducţie a celor două simboluri istorice. Din fericire, m-am numărat şi eu printre cei atraşi de această carte. Am citit-o uşor, în mai puţin de două săptămâni
Tema cărţii o constituie aventurile americanului Ethan Gage, pe la 1798, în căutarea sensurilor tainice ale unui medalion egiptean antic, câştigat la cărţi.
Doza necesară de suspans este introdusă prin intermediul misteriosului conte decăzut Silano, membru al Ritului Eretic Egiptean al Masoneriei, care face tot ce îi stă în putinţă ( şi avea contele posibilităţi) pentru a pune mâna pe acest medalion şi pe misterul din spatele lui. Fiind acuzat de o crimă pe care nu o comisese, hăituit de tot felul de indivizi ( de la poliţişti francezi la un misterios arab cu un toiag de fildeş în formă de şarpe), Ethan Gage este nevoit să caute protecţie în mijlocul expediţiei generalului Napoleon. În felul acesta, Ethan scapă de braţul justiţiei franceze şi ajunge în ţara de origine a medalionului, cel mai nimerit loc pentru a-i afla rostul. Ce s-a mai întâmplat în Egipt va afla cititorul şi singur.
„Piramidele lui Napoleon” pare un roman de vacanţă, dar nu se reduce la atât. În opinia mea, în afara aventurii propriu-zise ( suficient de bine dezvoltată pentru a-ţi reţine atenţia dar asemănătoare, în desfăşurarea ei, cu odiseea lui Indiana Jones în căutarea arcei pierdute), cartea impresionează prin informaţiile şi descrierile istorice pe care le utilizează Dietrich în construirea decorului naraţiunii.
Am fost fascinat de imaginea Parisului revoluţionar, urât mirositor, scufundat în întuneric, cu străzi pline de gropi tot mai mari şi cu canale înfundate ( imagine întrucâtva familiară cititorului român), de amănuntele privind calendarul revoluţionar şi de explicaţiile de mitologie egipteană pe care ni le oferă cu acurateţe autorul.
În al doilea rând, această carte impresionează prin descrierile pline de viaţă ale Bătăliei de la Piramide şi de la Abukir. Cel puţin episodul Abukir te copleşeşte! Aflat pe puntea navei-amiral franceze, gigantica L’Orient, Ethan descrie iadul de foc şi fum care mătura punţile înainte ca întreaga nava să sară în aer, provocând o explozie atât de puternică încât lumina ei s-a văzut până la Alexandria ( adică la treizeci şi cinci de kilometri depărtare). Acest roman este una din puţinele cărţi în limba română ce prezintă, documentat şi accesibil, maniera în care Horatio Nelson, celebrul amiral britanic, ştia să câştige luptele.
În al treilea rând, autorul ne face cunoştinţă cu câţiva savanţi pe care Napoleon i-a luat în expediţie pentru temeinica cercetare a Egiptului. Astfel, episodic, apar chimistul Claude Louis Berthollet, geograful Edme Jomard, astronomul Nicholas Antoine Nouet, matematicianul Gaspard Monge ( fondatorul geometriei descriptive) şi Nicholas Jacques Conte ( pionierul folosirii baloanelor de recunoaştere pentru reglarea tirului artileriei şi creatorul creionului). De asemenea, cititorul va afla câte ceva despre răspândirea şi puterea francmasoneriei în secolul al XVIII-lea. Într-un cuvânt, romanul „Piramidele lui Napoleon” impresionează prin atmosfera pe care ştie să o creeze!
Cititorul român va fi uimit şi amuzat atunci când va descoperi la pagina 91 a romanului o referire la România ( ţară care, la 1798, încă nu exista). Cum de a făcut autorul o asemenea greşeală de documentare? Ei bine, greşeala a apărut din omonime şi din neglijenţa autorului de a se documenta asupra ţării noastre. El afirmă, la pagina amintită, că România este ţara de origine a comunităţii rrome. Ei, da, aici William Dietrich a gafat ! Dar nu arunci cojocul pe foc pentru un biet purice!
Dariescu Cosmin
[ratings]
The Year’s Best Science Fiction
On January 16, 2008 in SF
Pentru un fan SF înrăit şi chiar pentru cineva doar interesat de gen, volumul I al antologiei The Year’s Best Science Fiction reprezintă un adevărat festin, pregătit cu grijă de cei de la Nemira şi servit în preajma sărbătorilor de iarnă. Antologia cuprinde texte scrise de autori americani şi englezi, toate culese cu grijă şi talent de celebrul Gardner Dozois, câştigător de Hugo, Nebula şi Locus, atât ca scriitor dar mai ales ca editor.
Făcând parte din categoria fanilor ultra de SF, bine-nţeles că mi-am pre-comandat antologia, înainte să apară, de pe un site SF, care făcea o reducere interesantă pentru cei interesaţi. ( În final, nu a fost chiar o afacere, deoarece taxele de transport au anulat promoţia. Astfel, am plătit chiar câţiva lei în plus faţă de oferta directă de la Nemira. Aşa se întâmplă întotdeauna în viaţă, când eşti bugetar şi zgârcit.)
Când vezi şi mai ales ţii în mână volumul cu cele 672 de pagini, imposibil să nu te cuprindă o stare de emoţie puternică generată de faptul că te aşteaptă o lectură de super SF, şi când îţi mai fuge şi mintea la apariţia în curând a volumului doi, ai toate şansele să intri într-o stare de Nirvana sau fibrilaţie cardiacă.
Veritabila cărămidă SF, care este volumul I al antologiei The Year’s Best Science Fiction, cu dimensiunile de 130×200 mm (şi nu 107x178mm aşa cum sunt date dimensiunile pe site) are grosimea de 40 mm (măsurată cu şublerul de subsemnatul, pentru simplu motiv că îmi place să citesc cu “măsură”), care sunt împărţiţi inegal între 13 autori.
În mod firesc, ar trebui să afirm în continuare că cei treisprezece autori au alocate un număr inegal de pagini pentru că şi valoarea lor este inegală, fapt care este însă contrazis de lectura cu atenţie a textelor. Prima reacţie este într-adevăr aceasta : că între cei treisprezece scriitori există o mare diferenţă de calitate şi cantitate de premii importante câştigate de-a lungul carierei, că unele texte au un fir epic complex, scriitură îngrijită şi de calitate în timp ce alţii par a fi scris la beţie (cum zicem noi, românii) sau în stare de “high” (cum zic ei, străinii).
Explicaţia este însă cu totul alta, pur şi simplu fiecare din cele 13 texte sunt altceva ca subgen SF şi mod de abordare a stilului scriitoricesc. Astfel, după primele 56 de pagini citite, cuprinând Mica zeiţă a englezului Ian McDonald, un coctail superb de fantasy cu rădăcinile în profunzimea filozofiei indiene şi elemente pure de cyberpunk, treci de-a dreptul ameţit la Alstair Reynolds care te poartă în doar câteva zeci de pagini în spaţiul sideral, atât de departe încât aproape că îţi îngheaţă mintea şi sufletul, cuprinse de frigul cosmic zugrăvit în Dincolo de falia Aquila.
După un asemenea tur de forţă, obligatoriu trebuia sa urmeze un text care să aducă cititorul la starea de normalitate, puls regulat şi privire limpede, lucru care îl face cu talent Michael Swanwick în Vara triceratopilor, şi care, fie vorba între noi, nu este unul din cele mai bune texte ale multe câştigătorului de premii Nebula, Hugo şi World Award dar este cu siguranţă unul din cele mai lirice, bun de citit alături de prietenă sau soţie, care visează în permanenţă concedii nesfârşite la Paris, Roma sau insule exotice.
Robert Reed ne rupe pur şi simplu legăturile neuronale cu Camuflaj care ne poarta într-un viitor atât de diferit al umanităţii, care trăieşte alături de toate celelalte specii extraterestre pe o navă gigantică, încât doar înţelegerea acestor lucruri te fac să te doară capul şi, daca mai si adăugăm acţiunea tipic detectivistă, imaginaţia cititorului scapă rapid de sub control aşa cum a păţit cu siguranţă şi autorul.
Cele doar 18 pagini ale lui Ken MacLeod în O speţă de concordie sunt un adevărat tur de forţa in care autorul ne prezintă într-o atmosfera space opera, o problema religioasa şi de contact extraterestru în cei mai puri termeni hard SF. Un adevărat duş rece, pe care cititorul avizat îl considera ca un fel de pregătire înainte de întâlnirea cu Bruce Sterling, unul din promotorii cyberpunk-ului. Doar ca in antologiile lui Gardner Dozois nu se lipesc etichete pe autori şi textele lor, aşa ca în Planul lui Blemmye cititorul uimit de noua fata a lui Sterling este purtat cu talent prin deşerturile Arabiei, în vremurile cruciaţilor, printr-o aventură fantasy, cu personaje pitoreşti şi ciudate, totul culminând într-un sfârşit apoteotic, într-o încleştare ireală dintre eroii principali cu o armata de diavoli.
Centrul de greutate al antologiei, cel puţin ca poziţionare şi cu cel mai mare număr de pagini este În zona de seism al lui David Gerrold, un autor aproape necunoscut, pe la noi, dar posesor de Hugo, Nebula şi zeci de romane publicate (inclusiv câteva scenarii de episoade Star Trek), pe la ei. Nuvela este construită pe tema călătoriei în timp grefată pe o delicată introspecţie în lumea gay a anilor şaizeci (cârcotaşii ar putea spune că analiza sentimentelor acestei minorităţi este chiar prea delicată).
Acţiunea este însă trepidantă, aşa cum era viaţa în America anilor premergători mişcării Hippy, iar automobilele aveau aripioare şi bare de protecţie din oţel inox. Dacă cea mai mare parte a acţiunii se petrece prin salturi mici în timp, de doar câţiva ani, finalul ne oferă un autor care se dezlănţuie în imaginarea unui viitor al omenirii, aşa cum probabil nu îl va trăi însă nici unul din cititorii lui actuali.
Stephen Baxter este un autor cu nume cu rezonanţe puternice în lumea SF-ului, care nu a reuşit însă până la această dată să câştige vreun Hugo sau Nebula şi mai mult ca sigur că nu va reuşi acest lucru nici cu povestirea Copiii timpului din antologia lui Gardner Dozois, pentru simplu motiv că este prea tristă pentru sf-isti adevăraţi, recunoscuţi pentru optimismul lor fără măsura şi logică, uneori. Hard sf-istul Stephen Baxter ne propune câteva scenarii ale unei vieţi umane după sfârşitul lumii, pe parcursul următoarelor sute de milioane de ani (vom vedea).
Vonda McIntyre este singura voce feminină din această antologie, atât la propriu cât şi la figurat. Textul propus de autoarea americană, galonată însa cu premii Hugo si Nebula, este cu totul altceva faţă de celelalte nuvele şi povestiri ale antologiei, în care natura şi logica umană sunt lucruri străine si îndepărtate. În Companionii, între pasagere şi navele lor spaţiale există o legătură cu adevărat organică, procrearea se face intre femeia pilot de navă, mama şi amantă în acelaşi timp, care îşi poarta amanţii, nişte mici monştrii, în propriul pântec, iar copilul este conceput o data cu nava în care îşi va trăi întreaga viata. Pentru divertismentul cititorilor, câteodată, femeile pilot intra in conflict pe motiv de amor si trădare si se lupta până una din ele este învinsă cu navă cu tot.
Valul ni-l aduce pe autorul Gene Wolfe (sau, daca vreţi, invers), un scriitor considerat de multe voci autorizate unul din cei mai talentaţi autori de SF, daca nu cel mai, aceasta din punct de vedere al stilului. In povestirea de faţă, prea scurtă (chiar cea mai scurta din întreaga antologie) pentru a ne da seama de stilul mult apreciatului autor, suntem invitaţi într-un viitor în care oamenii locuiesc în oraşe construite pe platforme plutitoare aflate in permanenţă în pericolul ciocnirii şi scufundării, aşa cum se întâmplă şi în textul de faţă.
Neal Asher ne readuce cu picioarele pe Pământ privind construcţia literară a nuvelei sale Blind grăia măcăreţul, scrisă aşa cum se făcea în perioada vârstei de aur a SF-ului, cu acţiune simplă, cinematografică, cu personaje pozitive şi negative, cu o poveste de dragoste, un monstru teribil care în final se dovedeşte a fi mai de treaba decât confraţii cu care personajul principal intră in conflict şi se vânează reciproc conform regulilor simple şi spectaculoase ale oricărei partide de vânătoare.
Cel mai titrat autor din antologie este, indiscutabil, Joe Haldeman, care ne oferă noua cititorilor un text dulce-amărui, înger de lumină, cu o acţiune ce se desfăşoară intr-un viitor dominat de un fundamentalism religios numit Chrislam, în care până şi regulile celui mai simplu comerţ sunt supervizate de imani atotputernici.
Finalul este neaşteptat : în acesta lume distopică, apare un extraterestru care îi propune personajului principal un schimb ciudat prin care îi oferă un glob de lumină pentru unul din primele exemplare de revista pulp SF. Straniul schimb este o adevărata parabolă, din care fiecare înţelege ce vrea : ştiinţă contra imaginaţie, cultura contra gadget inutil, etc.
Antologia se incheie cu o nuvela consistentă atât ca număr de pagini cat ca si realizare literara.
James Patrick Kelly ne poartă în Foc într-o lume stranie, o planetă izolată, singurul loc în care au rămas oameni adevăraţi, nemodificaţi genetic dar şi moral, personajul principal, pompierul Spur fiind un adevărat american, coborât parcă din filmele americane interbelice : integru, serios, patriot, chiar plictisitor câteodată, totul până la întâlnirea cu un grup de copii extratereştri care scot adevărul la suprafaţă si declanşează o serie de evenimente.
În final, putem spune că dacă nu îţi place această antologie, înseamnă ca nu îţi place SF-ul, daca îţi plac doar anumite texte din antologie, înseamnă ca ai probleme cu unele sub genuri ale SF-ului : fantasy, hard sf, cyberpunk etc., iar daca ţi-a plăcut în totalitate, sau aproape în totalitate, ai dat lovitura, pentru că va apare (a apărut) şi volumul al doilea al antologiei The Year’s Best Science Fiction.
Nicolae C. Ariton
[ratings]
Avalon – „Negurile” – Repovestirea legendelor Mesei Rotunde
On January 15, 2008 in Carti, Fantasy
“Nu exista o poveste adevarata. Adevarul are mai multe fete si este ca vechiul drum spre Avalon, depinde de vointa si de gandurile tale, daca drumul te va accepta”, Marion Zimmer Bradley, Negurile
Totul incepe cu o noua perspectiva asupra lumii si vietii din Evul Mediu vazut prin prisma unei religii in decadere in fata unei alteia care se lupta sa-i ia locul in sufletul si viata taramurilor britanice.
Pe un fundal de lupte si aliante intre triburile Britaniei, scotieni, saxoni, galezi, adeptii a diverse credinte una mai veche ca cealalta, se desfasoara povestile de dragoste a marilor oameni care au scris istoria acelor locuri. Incepand cu Uther Pendragon si Igraine de Cornwall, Arthur si Morgaine le Fay, Guinevere si Lancelot al Lacului totul e prezentat intr-o lumina halucinanta.
Vechile credinte sunt zguduite din temelii si tot mai multe din crangurile sacre de stejari ale Vechiului Popor, sunt taiate pentru a face loc bisericilor noii credinte, cu clopotele si zeul lor mort care interzice ritualurile fertilitatii – atat de necesare traiului simplu al oamenilor ce cultiva ogoarele – ca fiind imorale.
Lumea Avalonului se pierde in neguri si doar cei initiati mai pot s-o gaseasca. Iar acestia cad prada, din ce in ce mai mult, noii versiuni a adevarului ce le este impusa de preotii crestini. Doamna Lacului, reprezentanta Zeitei, concepe un plan ce se intinde pe cateva generatii pentru a apara si a readuce stralucirea vechii credinte in sufletele oamenilor.
Avem de-a face cu o poveste destul de interesanta despre cum se creeaza si se influenteaza regii, despre filozofii de viata si despre moarte si renastere vazuta din perspectivele diferite aceea a unei lumi muribunde – cea a Avalonului, taram vrajit si protejat de neguri unde ritualurile fertilitatii inca se mai practica cu sfintenie – si din perspective lumii care-i ia locul – in care acum exista doar manastirea Glastonburry, cu dangatul strict al clopotelor ei.
Personajele sunt scoase din statutul de perfectiune al legendei si umanizate. Sunt redefinite personalitatile tuturor.
Guinevere devine din frumoasa, blanda si credincioasa sotie (daca excludem episodul Lancelot) o femeie slaba, si fara personalitate, care se agata de credinta crestina pentru a se consola ca este relativ neimportanta in viata celor din jurul ei.
Morgaine devine din vrajitoarea rea si fara suflet, femeia independenta si puternica ce lupta pentru a reinvia credinta in care a fost crescuta, folosind toate mijloacele pe care le are la dispozitie.
Arthur, nu mai e doar regele care a unit triburile Britaniei pentru prima data, dar si cel care a tradat vechea credinta a Avalonului, supunandu-se preotilor noii religii.
Lancelot, fiul Domanei Viviane a Lacului, cavalerul perfect si prietenul de nadejde al lui Arthur, este indragostit nu doar de regina, ci si de regele sau.
Merlin, inteleptul, nu mai e doar un simplu om ori vrajitor, ci e o functie de Mesager al Zeilor, preluata pe rand de catre druidul Taliesin si apoi bardul Kevin.
Igraine si Uther Pendragon traiesc o dragoste magica si o reuniune peste viata si moarte ce difera mult de clasica portretizare a ei ca fiind sotie fidela si inselata de vraji sa-si tradeze sotul cu Uther, Marele Rege al Britaniei care doreste sotia vasalului sau.
Se impletesc legendele cunoscute cu fantezii despre lumile vechi Lyonnesse, Atlantida, si popoarele magice ale Zanelor si Oamenilor mici, cei Vechi, care au stapanit pamanturile britanice inainte de venirea romanilor cu legile lor noi, in care femeile, din regine si sfatuitoare, au devenit neimportante si dispensabile.
Lupta din sufletul personajelor se repeta obsesiv cu aceleasi teme: imoralitatea unor relatii intime intre rude foarte apropiate, supunerea femeilor de catre barbati, sub obladuirea noii religii, desacralizarea vechilor credinte si ritualuri.
Povestea in sine e relaxanta si captivanta, un nou punct de vedere asupra schimbarilor ce au avut loc odata cu invingerea vechilor zei de catre Dumnezeul cel nou. Lupta si divergentele dintre personaje nu se poarta pentru negarea noii religii ci pentru infrangerea oamenilor care o impun ca fiind unica si de netagaduit.
Urmeaza inca doua parti ale acestei serii ce continua zbaterile religioase si emotionale ale lumii intr-un prag de ev intunecat.
Dascal Monica
[ratings]
